Ziua când nu mai ai scuze

Povestile mele

1martie

O dată cu primăvara, floricele crescute pe birou, mutarea și alte câteva acțiuni pe care nu le voi înșira pe aici mi-am dat seama că s-au terminat scuzele. Că nu mai am motive în spatele cărora să amân ceva, nici măcar motivul că aștept să vină primăvara. Pentru că, surpriză, a venit și a adus chiar și niște stropi de soare cu ea. Asta după vreo lună și mai bine în care am găsit scuze pentru orice ce ar fi putut suna a lipsă de mobilizare și de voință.

În februarie nu am scris. Pentru că am fost ocupată să mut site-ul dintr-un colț în altul. Ce mai contează că cea mai multă muncă oricum s-a cumulat în ultima săptămână, când nu am mai avut de ales – atunci când am primit domeniul cadou (adică în decembrie) am promis că la 1 martie îl voi avea la vedere pentru toată lumea.

Nu am fost nici la cățărat în februarie. E drept, undeva la finalul anului trecut am avut niște probleme de sănătate și am avut vreo două luni de pauză forțată. La fel de drept e că la începutul lunii trecute am început o cură de detoxificare necesară ficatului meu, dar adevărul e că probabil în ultimele două săptămâni aș fi putut să merg pe acolo măcar pentru a îmi aduce aminte cum stă treaba cu prizele și piciorul bine așezat care te ajută să urci mai departe.

În ianuarie îmi propusesem să reîncep programul de alergat, combinat cu exercițiile ușoare acasă. Ei bine, în februarie ba am fost prea obosită, ba am avut drumuri pe la doctor, ba am găsit ceva mai interesant de făcut decât să fac oricare din aceste lucruri.

Și m-am trezit azi cu picioarele bine înfipte în realitate, așa cum cam (prea) rar mă găsesc atunci când nu e vorba de chestiuni profesionale. Și am realizat că îmi place sau nu m-am înscris deja la două competiții de alergat în primăvara asta. Că visez ca din aprilie să plec măcar o dată pe săptămână la cățărat la stâncă. Că la toamnă plec în Elveția să mă plimb pe munți. Că am lansat casa nouă după trei nopți mai mult albe și că oamenii s-au bucurat de ea, dar așteaptă să ofer ceva în schimb. Că organismul meu s-a obișnuit să consume preponderent legume și supe și ceaiuri și nu mai am dureri de cap și stări de amețeală. Și că brusc…s-au terminat scuzele.

Și m-am speriat. Pentru că după lipsa de scris am impresia că foile albe se umplu din ce în ce mai greu. Pentru că să alerg 10 km pare un vis frumos atunci când abia pot să mai respir după 2. Pentru că în toate lucrurile pe care vreau să le fac pentru mine știu cât de important e să îmi fac timp pentru oamenii frumoși de lângă mine. Să ies cu ei, să râdem, să descoperim povești împreună.

Bineînțeles, există întotdeauna scuza lui ”nu am timp”, dar asta este singura scuză pe care nu o folosesc atunci când vine vorba de gestionarea timpului personal. Pentru că în domeniul acesta am susținut mereu cu tărie că timpul nu îl ai, ci ți-l faci.

Așa că astăzi s-au terminat scuzele. Și oricât de tare mă sperie asta, știu la finalul lunii voi fi un om un strop mai fericit dacă în loc de scuze voi găsi timp să fac ceea ce doresc să fac. Fără planuri de termen lung, luând fiecare zi pe îndelete și având grijă ca în toate acesta să dorm 7 ore pe noapte. Nu știu dacă o să reușesc sau ba, dar la finalul unei ierni din care am ieșit un pic cu nervii pe moațe tocmai pentru că știam că nu am făcut tot ceea ce putem face, îmi sunt datoare să încerc.

Că tot a venit primăvara, cu flori și gânduri bune 🙂 Una peste alta, mă pregătesc de câteva zile de evadare care știu că îmi vor umple bateriile cu locuri faine și oameni la fel.

 

Written by Oana

Leave a Reply

%d bloggers like this: