Lecții de cățărat (ep. 7)

Povestile mele

cataratO lună. Atât a trecut de când m-am reîntors în sala de cățărat, după o pauză de vreo 4 luni.

O lună și patru antrenamente. Destul pentru mix de stări, idei, gânduri bune și febră musculară pusă la pachet 🙂

Și dacă pun cap-la-cap pauzele și lunile de antrenament intesiv pot spune că se aproprie anul de când am început joaca asta ce a devenit un mic mai serioasă, dar din ce în ce mai frumoasă.

Prima surpriză este că o dată ce ai învățat anumite tehnici și mișcări nu le mai uiți. Chiar dacă la început să te sprinjini în picior pare uneori complicat, după pauză parcă nu uiți asta și am mai multă încredere în prizele ce par mici-mici-mici de tot. Mișcările încă nu sunt naturale, și cu toate acestea de multe ori știi unde ai greșit înainte să ți se spună. Te enervezi mai repede când nu îți iese ceva (care îl urmă cu trei luni mergea chiar ușor), pe de altă parte știi deja că fiecare limită se poate învinge așa că râzi un pic și mergi mai departe. Sau te așezi pe saltea, țipi un pic la antrenor, ai o reacție de copil răsfățat, te cerți tu cu tine, respiri adânc, o iei de la capăt. Am fost în ambele situații – prima lecție pe anul acesta e despre reacțiile imprevizibile și despre trecutul peste ele.

E greu să revii. Din vreo 100 de motive. Primul este lipsa de forța fizică – exact, aia pe care te-ai chinuit aproape un an să o obții. Se duce pe apa sâmbetei și porești de la 0. Ceea ce e frustrant și obositor. Al doilea este lipsa de anduranță pe panou – la mine asta s-a compensat cumva cu anduranța obținută la alergat și faptul că am învățat să respir mai corect din cauza asta. Alt treilea este faptul că nu te mai țin palmele – bătăturile lucrate cu grijă în juma de an dispar în trei luni, așa că iar începi să-ți zdrelești palmele, să rămâi fără piele, să te streseze faptul că mâinile transpiră mult mai ușor și atunci te pierzi. A patrulea este că antrenamentele durează până târziu și e greu să îți organizezi mereu programul în funcție de ele. Mai zic?

E mișto să revii. Din vreo 1000 de motive. Primul este faptul că acum îți cunoști mult mai ușor reacțiile. Al doilea este că știi deja că limitările ți le setezi singur și atunci ești dispus să tragi de tine mult mai mult. Al treilea este că este foarte conștient că te-ai întors dintr-un motiv. Cățăratul creează dependență, mă jur. Lunile de pauză au fost pentru mine luni în care constant lipsa săli a planat deasupra mea. E adrenalină, e departe de tot și toate pentru câteva ore. O dată ce descoperi faptul că în orele petrecute în sală trebuie să te detașezi de orice din mintea ta și să te concentrezi pe corpul tău și pe traseul de parcurs e greu să nu ți se facă dor. Să nu cauți starea. Chiar dacă uneori ajungi la ea cu nervi, și frustrări și oboseală curgând prin toți porii. Și restul de motive țin de starea aceea extrem de mișto când treci peste toate și faci ceva nou. La pachet cu oamenii frumoși cu care m-am întâlnit în contextul cățăratului, care reușesc mereu să îmi aducă zâmbetul pe buze și care sunt uneori un factor motivator mai puternic decât îmi sunt eu mie.

Lecția pe luna asta. Că teama e inevitabilă. Indiferent că ai o lună sau n luni pe pauză. Revenirea vine la pachet cu sentimentul de nesiguranță. Uiți că e mereu cineva care să aibă coarda întinsă pentru și către tine. La al doilea antrenament după o tură de cățărat a trebuit să și descațăr (adică în loc să mă las în coardă să fiu adusă jos, trebuia să cobor pe prize…cam la fel cum e cu coborâtul din copaci, doar pe distanță mai mare și fără crăci 🙂 ). După vreo trei metri mi-a alunecat piciorul (din vina mea, evident 🙂 ), m-am uitat în jos și am înțepenit. Am uitat de faptul că sunt asigurată și Monica mă ține bine de jos, am uitat că și dacă pic nu pățesc nimic, mi-am simțit inima în gât și m-am înfipt și mai tare în priza pe care o țineam. Pentru vreo 30 de secunde am înțepenit, apoi am coborât. Efectul pauzei e că uiți să gândești pe înălțime și uiți că încrederea în tine (de care depinde reușita unui treseu) depinde 100% de încrederea în persoana care te asigură. Bineînțeles, concluzia a fost că am râs și am zis că lăsăm descățărările pentru lunile viitoare. Între timp, reclădim încredere, mușchi, și starea-de-zen.

M-am întors. Și nu mai plec. Sau dacă o fac, acum știu că mă voi tot întoarce.

E bine!

Ceea ce vă doresc și vouă, că tot se apropie weekend-ul 🙂

PS: începând cu luna mai (după ce termin cu mutarea) am în cap și pe foaie un program de antrenament care să combine cățăratul, cu alergatul și cu exerciții de făcut acasă (din capitolul flotări, genoflexiuni) care ar trebui să mă ajute să mai recuperez din pauza asta minunată. Vă țin la curent cum merge, poate cine știe, mai veniți cu idei de a îl face mai bun 🙂

(lecțiile anterioare)

Written by Oana

Leave a Reply

%d bloggers like this: