Lecții de cățărat (ep.11)

Povestile mele

climbÎn topul relațiilor complicate dezvoltate acerb în ultimii ani (am un talent aparte de a le atrage în jurul meu) se află cea cu escalada. Un fel de dragoste la prima vedere, am început și renunțat relația cu ea de atâtea ori în ultimele 22 de luni încât nici nu-mi mai vine să le număr. A devenit, în schimb un fel de obsesie permanentă. Azi nu merg la sală pentru că … (introduceți voi orice activitate vreți) dar mâine mă simt vinovată. Nu am timp. Eterna scuză. Dar parcă, parcă, măcar o dată să merg, găsesc. Organismul meu a intrat în grevă (vă povestesc altă dată despre asta, încă ne readaptam la realitate unul cu altul :D). Lasă, sportul e bun. Nu mai pot. Mi-e dor. Vreau înapoi.

Fiecare revenire e grea. Puncte pe care le-ai bifat o dată, dar acum le descoperi din nou. De la 0 tracțiuni la 10 și apoi iar la 0. Uneori țip la Doru, de frustrările cumulate în relația asta. Doru mă lasă, mai țipă și el și apoi mă pune să o iau de la căpăt. Martor și păpușar pe alocuri în toată relația asta este singurul om care se pare că uneori știe mai bine decât mine cât pot. Mă dor palmele. Și fac bătături. Mi se duce pielea. Doare. Degetele de la picioare au căpătat o formă ciudată. Oare cum mai port eu acum sandelele mele cu toc și foarte decupate? Și iar mă trage ața să renunț. Și apoi mă împiedic de echipament prin casă, și îmi aduc aminte de stânca de la Belvedere (nu a fost prima, e însă un reper mental pentru mine), de respirația tăiată când vezi frumosul de sus și realizezi că ai urcat pe picioarele tale până acolo…îmi pun capul în pământ și mă întorc. De fiecare dată.

Nu îmi e bine așa, clar. Relațiile de tip montagne russe sunt utile doar cât timp te țin nervii și nu ți se crapă palmele la fiecare revenire. Se strâng nervi și frustrări, îți aduci aminte cât de lin și frumos a decurs totul atunci când aveai reprere constante. Și atunci faci planuri. Mai iei o pauză scurtă cât să îți pui viața în ordine, stabiliești o linie și o iei de la capăt. Recunoști că cel puțin o perioadă va fi greu. Apoi te concentrezi pe pașii mici.

Cumva, în căutarea echilibrului, i-am descoperit pe oamenii de la Climb Again. O asociație care vrea să suțină copiii și tinerii cu nevoie speciale să practice escalada ca o metodă de adaptare și integrare socială. I-am urmărit tăcut în ultimele 6 luni până când mi-am dat seama că vreau ceva mai mult. Le-am scris și ieri ne-am cunoscut. Și niște copii extrem de frumoși, dar care nu văd sau nu aud, mi-au dat cele mai frumoase lecții despre cum se poate. I-am văzut entuziasmați, supărați, bucurându-se de fiecare pas. O copilă de 10 ani, cu care am împărțit niște lecții despre traversee și am căutat prize mi-a arătat cum încredrea o capeți prin repetarea unor reguli simple. Am plâns după ce am ajuns la mașină. De bucurie, de data asta. Și de mulțumire. Iar eu plâng rar spre deloc. Doar că mi-am dat seama că uneori e nevoie să cauți echilibru exact în punctele care par să fie dezechilibrate. Și că escalda are farmec când devii o parte din vederea cuiva.

Relația asta complicată se apropie de final. O iau de la început. Cu răbdare de data asta. Față de mine, față de prize, față de dezamăgiri. Care vor mai exista, cu siguranță. Dar la final de zi voi fi găsit doza aceea de echilibru care să îmi redea energia. Ceea ce nu pot decât să vă doresc și vouă.

Revin pe linia de plutire și încep să visez deja la viitoare lecții. Ale mele și ale lor. O să fie frumos.

(lecțiile de până acum)

Written by Oana

Leave a Reply

%d bloggers like this: