Puncte. Începuturi. Bucăți de timp.

Povestile mele

IMG_1457Pe 30 octombrie am fost unul din acei mulți oameni care ar fi putut să fie în #colectiv, dar dintr-un motiv sau altul nu s-au aflat. Un băiat drguț și cu zâmbet mișto cu care mă întâlnisem mai mult întâmplător atunci îmi spusese că merge, și mă bătea serios gândul de a vedea cine se află în spatele zâmbetului. O ieșire la concert părea cea mai bună soluție. Până când mi-am dat seama că alți prieteni mă așteptau în alte colțuri de București. Băiatul drăguț nu a mers nici el. Între atunci și acum mi se pare că s-a scurs o eternitate, fix timpul în care mi-am făcut curaj să îmi ridic ochii din pământ și să îi zâmbesc la loc. Și cât să îmi dau seama că unele zâmbete sunt cele care te determină să alegi un drum sau altul. El încă nu știe, dar o să îi spun. Nu pare genul care să citească bloguri.

De la un punct încolo nu am mai putut sta conectată pe rețelele sociale. Prea multă ură. Prea mulți oameni dispuși să arunce prima piatră. Prea multă etalare de păreri. Acolo unde era nevoie de tăcere, empatie, mâini întinse. M-am bucurat de fiecare gest mic care știu că a contat. Am stat aproape. Am eliminat orice oameni care mi-au încălcat principiile. Am ales să văd că există Bine. Da, pare ciudat că într-o mare de gri și negru a existat așa ceva. Dar el a fost: în oamenii care și-au dedicat zilele și nopțile și timpul liber în a da o mână de ajutor. Oameni care au avut un gând bun și l-au dat mai departe. Care nu au căutat vinovați și nu au aruncat cu pietre, pentru că erau prea ocupați să caute soluții și nevoi reale. M-am întristat dimineață când am citit despre percepția lui Cabral, nu pentru că nu ar fi (extrem de) realistă, ci pentru că în toată ura s-a pierdut ceea ce am crezut că am câștigat. Solidaritatea. În naivitatea mea, încă mai cred că nu suntem pierduți de tot, că la o stradă distanță de află toți oamenii ăștia buni și frumoși și plini de lumină.

Am clacat la un moment dat. În sala de cățărat. Pentru 30 de secunde fix mi-am permis să plâng. Apoi am primit cea mai puternică îmbrățiare. Și am evadat. Au fost cele mai bine investite 2 ore din ultimul an. Două ore în care am lăsat totul în spate și m-am cățărat până nu mi-am mai simțit degetele. Și am învățat că e cel mai bine ca într-un haos generalizat e să-ți iei niște timp tu cu tine. Te vindecă. Chiar dacă pare un gest extrem de egoist.

Două sâmbete cu două povești. Una despre drumuri lungi și departe. Am ajuns pe Moldoveanu. Motivată de un grup de oameni simpatici, cu ceva mai multă viteză decât a mea, dar care m-au așteptat din loc în loc. O zi fără semnal, cu cer albastru, cu multe culori departe. Unul din momentele acelea pe care le iei și le depozitezi într-o cutie. Niciun drum nu e prea greu atunci când vezi creasta.

Cealaltă cu niște copii simpatici și care nu aud. Într-o sală plină de praf de magneziu și oameni veniți la concursul de cățărat. Și cel mai mișto tricou. De fiecare dată când îi văd pe cei de la Climb Again îmi dau seama că pot mai mult. Și mai bine. Că limitările mi le impun singură. Cred că într-o zi, tot din cauza lor, o să mă reapuc de scris.

Astăzi sunt doar bucăți de timp. Timpul de după 30 octombrie 2015 Timpul în care unii s-au schimbat, alții au ales să rămână impasibili, cei mai mulți s-au cutremurat.  Îmi place să cred că nu îl vom uita. Și că noi, cei care ne-am întors încet-încet spre viața noastră vom face asta responsabil. Vom zâmbi mai des și mai sincer. Nu vom mai spune atât de des ”poate mâine”. Eu o să continui să caut povești. În pietre, pe panouri, printre frunze, în suflete de oameni. La urma urmei, pe Pământ încă mai e loc de Bine, Frumos și Iubire. Și dacă încă mai cred asta, îmi sunt datoare să le găsesc și să le dau mai departe.

Să fiți senini! 😀

 

Written by Oana

Leave a Reply

%d bloggers like this: