Ce înveți dintr-o ruptură de menisc

Povestile mele

Uneori e nevoie să te scuture bine ceva ca să te redresezi. Alteori, cele mai simple drumuri sunt cele care ascund cele mai multe cotituri. Din când în când, cel mai greu lucru este acela de a sta, a face un pas în spate și a vedea intersecțiile cu alți ochi.

În ultimele luni am dărâmat tot, am construit tot, am dărâmat din nou. M-am trezit iar la puncte de alegeri mari. Și, nu o dată, am refuzat să le iau. Nu pentru că fug de responsabilitatea lor, ci pentru că anul trecut am făcut o alegere care încă își scrie cicatricile în mine.

Apoi, a venit ziua când nu mi-am putut îndrepta piciorul. Și ziua de după, când am pățit la fel. Curajul de a merge la medic (am un fel de teamă total nejustificată de orice înseamnă spitale). Diagnosticul. Operația programată pe 1 septembrie. Nopțile în care m-am trezit de durere. Anularea concediului programat la cățărat în toamnă. Vreo luna pur și simplu am refuzat să intru în sala de cățărat. Bănuiam că ruptura mea de menisc are de-a face cu niște încercări de-ale mele de a face într-o lună cât alții în cinci și era nervoasă. Vedeam pozele de-ale oamenilor simpatici de la sală de pe stânci și din ieșiri de week-end și îmi venea să plâng de ciudă. Într-un mod aproape amuzant, am constatat în pauza asta că oricâte frustrări a scos mersul la cățărat din mine, statul departe de el a scos și mai multe.

Am mers la sală apoi mai mult pentru oameni și dorința de a ieși din starea asta. Am constatat că și fără un picior de sprijin poți face multe: de la abdomene și flotări, la atârnări în placa de exerciții. M-am plâns tot timpul că eu nu am ”gheară” de cățărat (în traducere: capacitatea de a prinde și ține prize mici și foarte mici), dar ca să vezi…am acum aproape un an de zile în care să tot fac asta.

Între timp mi-am afundat stările în apă. Înotul ca terapie. E un exercițiu de mindfulness extrem de puternic, în care îți reglezi respirația, te concentrezi pe momentul prezent, pe ceea ce faci tu pentru deplasarea în apă (note to self: de documentat un pic pe tema asta, sigur trebuie să fie ceva studii în zona asta) . Îmi construiesc echilibrul în apă și apoi încerc să-l port cu mine. Profit un pic de Swimathon pentru a îmi petrece serile la Dinamo. Știu că în iulie revin la sală. Vreau să împac înotul cu escalada. Un fel de echilibru la (dez)echilibru.

Între timp, s-au așternut alte decizii. Alte liste. Alte senzații de sufocare. Nevoia de a diseca până la os și a pune elementele în oglindă. Întâlnirea cu omul care reușește mereu să îmi pună întrebările pe care eu evit să le pun, sau al căror răspuns mi se pare atât de evident că nu mi le mai pun. Mi-a spus atunci ceva ce mi-a făcut ziua mult mai senină (cu toate că m-a prins mai apoi furtuna spre casă): gândește-te un pic, uită-te adânc în tine și la motivațiile tale și vezi dacă nu cumva decizia e luată deja. Și singurul motiv pentru care amâni să o pui în aplicare e faptul că amânarea luării unei decizii, aduce cu sine amânarea consecințelor ei. (thx, M 😉 )

Azi am mai luat o decizie. Va fi cu pierderi, și le știu deja. Dar mai știu că îmi aduce și un pic de liniște, după trei luni în care m-am simțit aruncată într-un carusel continuu. În rest, viața la 30 de ani e foarte mișto 😀

Serios acu, voi aveți vreun mecanism intern care să vă ajute să luați decizii? Le analizați rațional sau emoțional?

happy

 

 

Written by Oana

Leave a Reply

%d bloggers like this: