Magie. Muzicală. Queen și Adam Lambert.

Condimente culturale

Eu nu plâng la filme. Sau la concerte. Iar atunci când se întâmpla asta, e ceva acolo care mi-a atins o bucată de inimă la care poate e mai greu să ajungi. Nu mă judeca, nu sunt vreo insensibilă. Mă bucur și mă întristez. Doar că nu prea se vede.

Ieri însă…

 

queen

Trăiesc ceea ce văd pe scenă cu toate simțurile bine deschise. Dansez până la epuizare, cânt până rămân fără voce, nu îmi pasă că e prea cald sau că mă doare piciorul de parcă îmi înfige cineva cuțite în el. Sunt acolo, mai ales atunci când în fața mea e o bucată dintr-un vis.

Aseară, la concertul Queen și Adam Lambert am plâns. Nu cu sughițuri, nu epuizant. Dar am plâns dintr-o fericire de moment pe care muzica și oamenii din jurul meu au adus-o la suprafață. Nu am ce să vă povestesc despre concertul acesta, l-am simțit dincolo de a putea descrie ce s-a întâmplat, v-aș ruga să mă credeți când spun că știu că vă rămâne în lista acelor concerte speciale și probabil într-un top personal al momentelor de genul acesta.

Nu mai știu când am ascultat prima oară Queen. Nici care a fost prima piesă care m-a fermecat. Amintirile sunt difuze, au legatură probabil cu ceea ce îmi punea mama să ascult pe la niște ani mici. Cumva le-am învățat piesele. Este una dintre acele trupe ale căror piese nu numai că le fredonez atunci când le aud refrenul, dar știu versurile integrale. Queen se leagă de imaginea maică-mii, și de desele momente din preajmă de Crăciun sau Paște, când simțeam nevoie să ne energizăm un pic pentru curățenie și gătit, iar soluția de compromis inevitabilă era concertul live de pe Wembley. Da, fix concertul ăla de o vârstă cu mine 🙂 Aseară am fost cu mama la concert. Un fel de istorie muzicală care ne-a legat și care rămâne în povestea noastră mai departe.

Queen mi-a însoțit toate multele mutări – pentru că nimic nu te mobilizează mai bine să strângi cutii și să îți împachetezi viața decât imaginea lui Freddie dând cu aspiratorul pe I want to break free. Fun fact de la ultima mutare. Siameza în casa nouă, despachetând bucătăria (pentru ăștia de v-ați mutat de multe ori, știți probabil că asta e printre cele mai obositoare faze în procesul unei mutări). Asculta piesa asta. Eu în casa veche, dând un ultim mop. Pe aceeași piesă. Și ne sunam una pe alta să ne mobilizam.

M-am îndrăgostit la un moment dat pe o piesă Queen. Și nu, nu era Love of my life. A fost o iubire aprigă și puternică. S-a stins cu multe urme, dar rămâne o amintire frumoasă. Ca și cum muzica ne-a iertat pe amândoi, copiii nebuni ce eram atunci.

Fiecare drum are niște urme de Queen. Karaoke în mașină, cântat pe voci, râsete multe. Da, am făcut asta și aseară, pe Bohemian Rhapsody, alături de Siameză și a fost magic.

Queen e despre momente speciale și despre permanența unei stări. Un fel Who wants to live forever învăluit de fascicule de lumină albă. Când publicul cântă fără a țipa, când poți atinge binele ce se leagă între miile de oameni ce împart o bucată de asfalt încins, când te simți un pic mai puternic, chiar dacă pe față ai lacrimi.

Concertul acesta a fost despre valuri de energie, de muzică incredibil de bună cântată incredibil de bine, despre emoție pură, despre profesionalism. Adam Lambert ne-a întrebat dacă îl iubim pe Freddie. A zis că și el. Iar el nu e Freddie. Vrea doar să-i aducă un omagiu. Și a făcut asta cu o doză de energie care m-a surprins și m-a fascinat. La fel cum m-au fascinat Brian May și Roger Taylor, cu muzica lor magică, cu talentul ăsta al lor de a cânta și a de a își stăpâni instrumentele de cred că ar fi buni de studiu de caz, cu bucuria aia nestăvilită de a se manifesta pe scenă și a de împărți ceea ce știu ei mai bine de ani încoace: prietenie, muzici frumoase, zâmbete.

Aseară a fost Magie pură. Iar Magia nu o explici, nu o definești, nu o pui în grile de analize. Ci o lași să îți curgă în vene. Pentru atât timp cât ai curajul să o porți cu tine.

 

 

 

Written by Oana

Leave a Reply

%d bloggers like this: