Liniște

Povestile mele

 

Liniștea nu are legătură cu decibelii din jur, ci mai degrabă cu modul în care alegi să îi ștergi sau să îi lași să îți dicteze deciziile. E una dintre lecțiile acelea pe care le citești pe un wall de Facebook și te face să zâmbești un pic ironic. Asta până ajunge să ți se integreze în viață, și tu să o conștientizezi brusc.

Ultimul meu an a fost departe de liniște. Din cam toate punctele de referință. Culmea, în perioada în care am tăcut cel mai mult, mă simțeam de parcă aș fi fugit undeva în pustiu să țip până la epuizare. Într-un final am făcut și asta, când tot zgomotul din mine a ajuns atât de greu de controlat încât nu mă mai auzeam. Nu am fugit pe câmpii, dar am plâns vreo câteva ore, timp în care m-am certat cu toate scenariile și toate ideile din mintea mea, până au obosit și au cedat.

Liniștea, așa cum o văd acum, are legătură cu momentul în care poți privi în tine și vedea ordine. Indiferent de haosul aparent în jur, indiferent de gradul de oboseală, indiferent de gradul de alergare. Cred din ce în ce mai tare că e în strânsă legătură cu starea de echilibru, dar că poți găsi liniște chiar și atunci când aparent lumea ta e în dezechilibru, dar tu rămâi egal cu tine.

Ultimul meu an a fost despre pierderea controlului și acceptarea acestui fapt. A început cu o relație eșuată, a continuat cu un picior destul de lovit (și care se va recupera peste încă multe luni), și acum cu amânarea unui vis pe care îl vedeam extrem de concret (amânare care a venit cu niște costuri materiale însemnate). Am învățat, cu fiecare pas care a mers pe lângă drumul imaginat de mine, că am de ales: între a mă pierde pe  toate devierile astea și a le lăsa să mă sugrume sau a le face parte din viața mea, și a lăsa nevoia de a controla fiecare aspect.

Așa am descoperit liniștea. Nu am devenit brusc vreo ființă care emană zen și optimism (cu toate că sper să ajung și acolo), dar pur și simplu am învățat să privesc în mine pentru a găsi starea de calm. Am realizat că, în toate alegerile (mai ales în cele care m-au costat ceva, fie afectiv, fie material), dincolo de liste raționale, senzația de liniște și împăcarea sunt indicatori importanți.

Am avut parte, recunosc, de un strop de binecuvântare în a avea în preajma mea oamenii care au înțeles. Și alegerile, și momentele de cumpănă, și tăcerile. Și dacă nu au înțeles, au stat totuși aproape, cu încredere și o sticla de prosecco la rece 🙂 Sau cu o plimbare bună de limpezit mintea.

Îi spuneam unui prieten, acum câteva zile, că simt că provocarea mea în momentul de față este să văd partea de gri și tumult, să o conștientizez și să nu mă mai lupt cu ea. Nu are nicio legătură cu plafonarea, așa cum ar părea în aparență, ci mai degrabă cu acceptarea zilelor (mai) proaste cu liniște. Pentru că ele trec. Întotdeauna.

Azi e ziua iertării, nu mai știu pe unde am văzut. Să te ierți tu pe tine e primul pas. Să te privești în oglindă și să ai inima împăcată cu imaginea de acolo. Și apoi, pune-ți căștile în urechi, dă muzica la maxim, dansează până la epuizare, bucură-te de liniște.

Written by Oana

Leave a Reply

%d bloggers like this: