Lecții de cățărat. Cantonamentul Climb Again.

Povestile mele

cantonament 6

Sunt locuri în care îți lași o parte din inimă, așteptând momentul să le revezi pentru a o lipi la loc. Sunt oameni care îți dăruiesc bucurie, fără să știe că o fac. Și simți nevoia să le-o împarți și să le dai înapoi măcar un loc în gândurile tale senine. Cantonamentul Climb Again, cu nevăzătorii, a purtat cu el câte un pic din fiecare, și poate un pic mai mult. L-am simțit ca un punct aparte în vara acesta, și ca un eveniment care continuă să își scrie povestea undeva, în mintea mea. Concluziile vor răsări probabil când o să le vină timpul, nu le grăbesc prea tare. Trei povești și multe idei scurte.

IMG_2494

Povestea 1. Prima zi la stâncă. Aranjat sfori pe trasee, împărțit pe grupe. Nu toți participanții sunt la același nivel și atunci am găsit pentru fiecare o provocare potrivită. Ajung în zona cu părțile mai ușoare. Simt dorul de cățărat și îmi dau seama că îmi e greu să dictez un traseu unui nevăzător total în condițiile în care nu știu care e traseul. Cu un pic de ajutor de la Ana și niște idei de la Iulian fac câteva mișcări pe stâncă. Îmi dau seama că nu e așa ușor cum pare de jos. Și că ceea ce dictasem până atunci era, de fapt, destul de complicat pentru copiii ăștia, care trebuie să își găsească drumul doar din ceea ce simt pe stâncă. Îmi protejez genunchiul în tot acest timp și la final simt o formă de bucurie de care mi-a fost tare dor. Și încep să realizez cât contează pentru fiecare dintre ei pasul acela înainte. Răbdarea de nu îl lăsa jos atunci când alunecă și de a îl determina să facă un pas înainte. Sau să mai facă o încercare. Am numărat. În vreo 8 din 10 cazuri momentele acestea au fost cele care au contat cel mai mult.

 

cantonament 5

Povestea 2. Vineri a fost zi de pauză la cățărat. Așa că am plecat spre Cabana Diham. Ca să fie drumul aparte, ne-am decis să mergem pe varianta Predeal-Diham și apoi coborâre în Bușteni. Stăteam la povești cu Iulian și Cosmin (doi dintre beneficiarii cantonamentului, parțial văzători) când am intrat în pădure. La un moment dat, Cosmin mă ia de braț și mă pune să îl conduc. Exersează starea de nevăzător. Îl întreb de ce și îmi explică că boala pe care o are acum (și care i-a lăsat o capacitate de a vedea de 15%) poate regresa oricând. Povestește deschis despre asta, despre cum a învățat să folosească un baston și Braille. Să fie pregătit. Între timp se cățără și se bucură de ceea ce face pe stânci. Are degetele tăiate, dar nu îi pasă. Facem schimb. E rândul lui Iulian. După vreo 15 minute obosește și îmi spune că e greu să nu vezi, chiar dacă ești ghidat. Intru în jocul lor și îmi pun buff-ul pe ochi. Cosmin mă conduce. Amețesc, simt că nu mai echilibru, încurc stânga cu dreapta. E greu. Depind de ceea ce mi se dictează. E un exercițiu care mă lasă fără vorbe și fără suflare.  E un exercițiu de încredere și de lipsă de control. De re-adaptare. Încep să văd prin mintea mea că lumea lor altfel creionată decât a mea. La un moment dat, Cosmin se oprește și mă pune să ating o buturugă uriașă. Îmi arată cercurile și simt vechime copacului. Descopăr muntele fără a îl vedea. Respir adânc și zâmbesc în continuare. Copiii ăștia nu îmi dau voie să fiu tristă, ci doar să mă bucur de fiecare pas și de fiecare reușită.

cantonament 3

Povestea 3. Pe drumul de întoarcere de la Diham. Urcăm spre cabana unde stăm. Îl am de braț pe Răzvan, nevăzător total. Îl simt că se agață de mine, parcă de teama de a nu mă pierde pe drum. Sau a nu se pierde el. E drum drept de șosea așa că îi propun un experiment. Să meargă singur până la casă. Îl las și rămân în prejma lui. Merge un pic în stânga. Încep să vorbesc cu el pentru a îl îndrepta. Apoi îl las. După primi pași temători prinde curaj. Pășește cu grijă, dar ceva mai drept. Mai vorbim pe drum. Ajungem la casă. Când îi spun asta pare surprins. De parcă a descoperit ceva ce i-a lipsit până atunci. Un pic de încredere. De la ceilalți către el și în adâncul lui. E un prim pas, din cei mulți alții pe care i-a făcut în cantonament. Realizez, pentru a nu știu câta oară, că povestea noastră de la Climb Again se scrie frumos tocmai din cauza asta. Pentru că avem încredere în ei. Și ei simt asta. Cresc, se dezvoltă, se luptă cu stâncile sau cu ei înșiși. La final, ajungem mereu cu un pas mai sus. Sau facem câțiva pași independenți de lumea din jurul nostru.

….

cantonament 4

Idei pe scurt. 4 zile pline. A căror trecere nu am simțit-o și din care încă nu mi-am revenit. Îmi e dor de ieșitul din casă și îndreptat privirea spre stânci. Trezitul devreme și îngreunat de oboseala din zilele anterioare. Cafeaua împărțită cu Ana. Sendvișurile pe care le căram pentru masa de prânz și pe care le număram de vreo trei ori.  Hamuri, sfori, bucle, căști. Orezul cu lapte de la micul dejun. Și cea mai bună supă cremă de legume pe post de cină. Zâmbetele copiilor. Șușoteala de după ora 23, când era stingerea. Poveștile de la masa albă din curte, la miez de noapte. Planuri și analize. Deja ne-am creionat cantonamentul din 2017. Senzația că în fiecare zi creștem și putem face mai mult și mai bine. Bergenbier Ale. Și multă ciocolată. Urme de urși. Bronzat în poiană. Câte o tresărire la fiecare Doamna Oana pe care îl auzeam. Și ale zâmbete. Dictat de trasee. Încurajări. Împăcări. Lecții de Braille. A fost tare bine. Mulțumesc.

Fotografiile din articol sunt făcute fie de Corina, fata simpatică care a făcut documentarea cu imagini a cantonamentului, fie de alți participanți la cantonament, cu telefoanele.

Written by Oana

1 Comment
  1. Mugur

    Cred că ți-a fost o adevărată lecție de viață.
    Una dintre fațetele vieții este și aceasta, a nevăzătorilor. Am avut exemple în familie. Am văzut nesiguranța pașilor, mai ales când știau că au în față un obstacol. Dar am mai aflat un lucru: se naște la acesti oameni un simț ciudat, acela al obstacolului din fața lor.
    Am experimentat și eu acest stil de viață, așa ca și tine. Este relativ ușor în casa pe care o cunoști în toate amanuntele, dar este greu în afara ei. Mai ales pentru că la noi, cei care avem vederea încă bună, nu s-au dezvoltat corespunzător celelalte simțuri.

    Îți mulțumesc pentru că ne-ai împărtășit această experiență a ta!
    Iar tinerii alături de care ai fost, merită respectul nostru pentru îndrăzneala, curajul lor!

Leave a Reply

%d bloggers like this: