Povestea genunchiului buclucaș (2)

Povestile mele

IMG_0595

Număr zilele. Mai este o lună. De vreo trei zile am o durere surdă atunci când merg. Blocajele sunt mai dese. Semn că alegerea de a face operația acum și de a nu o amâna a fost o decizie bună.

Probabil cea mai frustrantă parte în povestea genunchiului nu e operația în sine. Ci așteptarea. Și faptul că nu știu ce mă așteaptă după ce voi ieși din sala de operație. Atunci când te lupți în mod constant cu dorința de a avea control asupra tuturor lucrurilor din jur (iar eu sunt acest tip de persoană), simplul fapt de nu a avea nici un fel de vizibilitate pe urmările unei intervenții chirurgicale poate deveni un exercițiu constant de conștientizare și acceptare.

Am ales să transform experiența asta, chiar dacă dureroasă și cu o perspectivă de redresare îndelungată (recuperarea post operatorie va fi undeva între 6 și 12 luni) într-o experiență pentru mine. M-au ajutat oameni dragi, câteva cărți, o serie de exerciții de mindfulness. Nu e nicidecum un exercițiu ușor, mai ales că primul impuls a fost de a mă retrage în mine și a îmi plânge de milă.

Renunțatul la cățărat, cel puțin în primele săptămâni (când am purtat și o orteză care îmi limita mișcările) l-am privit ca un eșec personal, mai degrabă decât ca o consecință firească. Găsisem un punct în care reușeam să îmi concentrez energia și să îmi stabilesc echilibrul, și acum nu mă mai putea bucura de el. Am uitat, pentru câteva zile bune, că nimic nu e definitiv. Că bucuria de la sală sau de la stâncă e doar amânată o perioadă. Am refuzat să văd că pot, de exemplu, să mă concentrez pe exerciții pentru brațe sau degete.

Ce m-a ajutat să trec peste asta? Pe de o parte faptul că am mai mers, din când în când, în sala de cățărat. Antrenamentele Climb Again. Pentru că pusă în fața copiilor cu deficiențe care nu se pot rezolva cu o operație, am evaluat altfel situația. Cantonamentul. Faptul că aveam liber la cățărat trasee ușoare și nu foarte solicitante pentru genunchi. Și curajul pe care l-am găsit de a încerca. Chiar dacă fără prea mare antrenament în spate. Nu am făcut mare lucru atunci, dar am simțit, încă o dată, libertatea pe care ți-o oferă stâncă. Echilibrul acela în care stai cauți priza cea mai bună. Și a fost bine că a fost așa. Am acceptat că urmează o pauză. Că o să fie greu când mă voi întoarce. Dar mai ales, că acum o să văd în escaladă aceea activitate pe care o fac cu drag și pentru binele pe care mi-l aduce. Nu îmi mai propun nimic, nici grade, nici stânci, nici antrenamente. Genunchiul meu m-a ajutat să redescopăr bucuria cățăratului.

Amânarea concediului. Exact, concediul acela planificat în Grecia, la stânci. Exact în ziua când plănuiam să îmi iau biletele de avion mi-am programat operația. Și atunci am numărat: X weekenduri până la operație, Y zile de concediu care ar putea să îmi mai dea câte un week-end prelungit, N oameni cu care mi-aș dori să împart ceva din vara asta. Setarea datei de operație mi-a oferit o șansă de a îmi evalua timpul altfel. Am știut, de la acel punct încoace, că am de ales: fie să mă bucur de zilele când pot merge, să mă plimb, să primesc vara cu brațele deschise, fie să mă închid în casă.

Ce m-a ajutat? Oamenii de lângă mine. Ăia care nu m-au lăsat să stau în casă. Care au zis Da la fiecare idee de plecare, cu care am împărțit kilometrii buni în parcuri, sau la drumuri prin țară. Am observat, cu bucurie, că îmi pot găsi timp pentru ceea ce iubesc și pentru ceea ce îmi face bine, dacă îmi doresc cu adevărat. Dacă pot să nu mai amân, spunându-mi mereu mai e timp. Acum nu a mai fost. Îmi doresc să iau lecția asta de acum și să o aplic și după operație. Să mă bucur de acum și aici, de lucrurile mici din prezent, fără a mi le mai imagina pe cele de mâine. Am fost la mare, în cantonament, am dat ture de Herăstrău, am împărțit beri cu poveste pe terasa de la Fabrica, am bântuit prin librării, am citit mult. În jurul meu, oameni buni și frumoși m-au făcut parte din poveștile lor. Și am construit împreună tot felul de întâmplări pline de zâmbet.

Mai e o lună. Și chiar dacă nu știu ce o să fie după, știu acum că depinde doar de mine cum o să aleg să folosesc timpul care mi se pune la dispoziție (între noi fie vorba, probabil primele zile le voi folosi doar ca să dorm, momentan sunt mult în urmă cu orele de somn, pentru că genunchiul buclucaș mă trezește de câteva ori bune pe noapte).

Written by Oana

Leave a Reply

%d bloggers like this: