Despre Rio. Despre atitudini. Bucurie și natație.

Povestile mele

glinta-robert_

De câteva zile, feed-ul de Facebook mi-e plin de specialiști în sport. Mai ales în situația sportului din România. Se aruncă cu noroi în Federații, în antrenori, și – ceea ce mi se pare cel mai trist – în sportivii care reprezintă România zilele acestea la Jocurile Olimpice de la Rio. Ne-am specializat în analiza lui de ce, fără a face nici cel mai mic efort de a admira sau a ne bucura. Și, cu ocazia asta, am ajuns să îmi fac curat în cercul virtual de cunoștințe.

Da, situația sportului de performanță în Romania nu e nici pe departe roz. Da, sunt oameni care au uitat de ce au ajuns în anumite poziții-cheie pentru că sunt prea ocupați să se țină cu dinții de un post și de un salariu de la stat. Da, nu avem baze sportive, nici investiții sănătoase în domeniu. Dar, ghiciți ce?, toate aceste afirmații aparent redundant, nu sunt valabile de vineri încoace. Ele sunt o stare de fapt de câțiva ani buni.

Chiar și așa, am reușit să trimitem câțiva sportivi la Rio. Cu siguranță, mai puțini decât și-ar fi dorit orgoliul nostru de specialiști în sport. De pe margine, în schimb, reușim să scuipăm cu noroi în realizările lor. Că doamnele ce ne reprezintă la spadă nu au făcut nu știu ce, că echipa de handbal e proastă pentru că ne-a bătut Angola, că, ia uite, domnișoara Ponor de ce nu s-a calificat și la sol. Atâta ură am văzut concentrată în ultimele zile (am făcut prostia de a mai citi și comentarii pe la diverse articole de le-am citit) că mi s-a făcut milă. Milă de toți oamenii aceștia care nu știu să se bucure. Să trimită un mesaj de încurajare.

Sportivii aceștia, ce concurează sub numele de #teamromania ne reprezintă. Iar noi, atunci când suntem la pământ, nu ne place să mai arunce cineva și niște lopeți cu pietre peste noi. Ba chiar ne așteptăm să ne întindă cineva o mână când nu ne mai putem ridica singuri. Sportivii de performanță nu sunt supra-oameni. Au zile proaste și zile bune. Au răceli, frustrări, oboseli. Uneori, toate acestea îi înfrâng. Dar nu ar trebui să uităm, pentru nici un moment, că drumul pe care l-au făcut până la Rio nu a fost unul al întâmplării. Ci mai degrabă al orelor de muncă, al dedicării, al luptei de a ajunge acolo, în elita lumii.

M-am bucurat ca un copil când mama m-a sunat aseară să îmi spună că Robert Glință e în semi-finale. Puștiul de 19 ani care muncește și știe pentru ce. M-am trezit la 4 dimineața să văd proba. A ajuns în finală. Iar unii dintre oameni s-au grăbit să spună: Hai Robert, să câștigi și medalia! Sau să îl judece pentru că a declarat că el și-a atins obiectivul de la Olimpiadă și acum merge în finală este un bonus pentru el (declarația completă, dar și cum s-a văzut proba de la Rio, găsiți la Tolontan)

Niciunul din oamenii aceștia nu a văzut faptul că în România natația nici măcar nu e un sport de tradiție, ci a început să prindă un pic de vizibilitate abia în ultimii ani (aici tot respectul meu pentru Camelia Potec și echipa pe care a adus-o în Federație). Probabil nu au știut că scopul lui e un podium în 2020, și experiența Rio este privită mai degrabă ca o experiență personală și de dezvoltare a lui ca sportiv, dar mai ales că își asumă, că pentru a ajunge să fie din ce în ce mai bun trebuie să muncească mult.  (uite aici un articol fff bine documentat despre Robert).

Dar e ușor să punem presiune pe umerii unui copil de 19 ani, când stăm acasă. E și mai ușor să interpretăm fiecare gest și cuvânt așa cum ne convine. Faptul că ne-am calificat cu echipa de ștafetă la 4X100 m liber e o performanță în sine. Și cei 4 băieți merită tot respectul pentru că sunt în primii 15 din lume, chiar dacă ieri nu a înotat așa cum au făcut-o la concursul de la Londra. Dar e mai simplu să spunem, vai de capul lor, au ieșit ultimii.

Eu mă bucur pentru natația din România. Că e prezentă la Rio. Pentru că acum 4 ani, când scriam despre lotul de natație de acolo, credeam sincer că nu vom mai prinde prea curând o reprezentare olimpică. La vremea aceea, Federația nu avea nici măcar un site corect construit, și nici membrii echipei nu îi găseai prea ușor.

Lucrurile s-au schimbat cu pași mici. Cu un bazin olimpic pe ici – pe acolo. Cu o Federație care a făcut parteneriate cu zona privată (faptul că Mercedes este susținătorul principal al Campionatelor Internațional de Înot ale României nu e pură întâmplare). Cu primul concurs din România recunoscut de FINA. Și mai ales, cu o generație de tineri care este determinată. Care se bucură și zâmbește. Care recunoaște când greșește. Cu Robert, Ana, Marius, Norbi, Daniel, Alin. Cu o echipă de juniori care merge la Balcaniade și la Europene. Dar mai ales, cu încrederea oamenilor din jur că se poate.

Bucurați-vă, oameni buni, de spectacolul acesta frumos pe care îl reprezintă Jocurile Olimpice. Luați câteva zile pauză de la a judeca. Și mai degrabă scrieți-le ceva frumos oamenilor aceștia de acolo. Fiți siguri că și pentru ei orice înfrângere e dureroasă. Tocmai de aceea, au nevoie de respectul și de susținerea noastră. Că să se bucure de clipele acestea. Să învețe. Să crească. Și poate, așa, creștem cu toții un pic. Sau măcar devenim un strop mai buni.

PS: pentru cei ce doresc să fie la curent cu ce se întâmplă la Rio, dar mai au și altele pe cap, vă recomand cu mare drag aplicația Team România. Program pe zile, rezultate în timp real, super-simplu de folosit.

(sursă foto)

 

Written by Oana

Leave a Reply

%d bloggers like this: