Povestea genunchiului buclucaș (3)

Povestile mele

A trecut. Operația. Pe doi septembrie, nu pe 1, că așa a fost să fie. Despre operație și spitalizare și oamenii absolut minunați cu care m-am întâlnit în cele trei zile de spitalizare, am scris pe un blog care mi-e tare drag, și anume la eusuntv.ro, că tot mi-a ținut de urât în acele perioade.

Frica de spital. Frica de ace și anestezii. Frica de a pune din nou piciorul jos. Frica de durere. Frica de a sta acasă, oarecum izolată de oameni. Frica de timp care ți se scurge printre degete și nu ai idee unde s-a dus. Frica de a merge fără cârjă. Frica de pierdere a echilibrului. Frica de prea mult timp doar eu cu mine. Frica că îmi pierd capacitatea de a scrie povești.

Le-am simțit pe fiecare în parte, și uneori, mai multe dintre ele în același timp. Au venit când nu mă așteptam, m-au blocat pentru unele momente, mi-au dat dureri de cap, m-au făcut să am zile în care să stau în casă și doar să privesc ecranul calculatorului, cu filme romanțios siropoase, au venit la pachet cu insomnii sau stări de nervozitate. Uneori, am senzația că nu mi-am operat piciorul, ci mai degrabă m-am operat pe mine cu totul :)) Un morman de frici, de care m-am împiedicat dureros, și de mai multe ori, până am învățat să le dau la o parte din drum una câte una. With a little help from my friends, vorba cântecului.

Cu spitalul a fost ușor. Am găsit un spital curat, cu personal zâmbitor și răbdător, cu un medic care mi-a explicat fiecare pas al operației. Pentru că am primit întrebarea de la mai mulți oameni: nu, nu m-am operat în sistem privat. Aș fi putut să o fac, dar nu aveam suma necesară intervenției într-un asemenea spital. Așa că am ales spitalul de stat în funcție de medicul în care aveam cea mai mare încredere. Cred cu tărie că într-un sistem medical viciat din prea multe motive, există oameni care își fac meseria cu drag de pacient, cu omenie, fără a sta să aștepte mâna întinsă cu șpagă înainte de orice. Nu, nu am plătit sute sau mii de euro în avans sau în timpul procesului pentru tratamentul acesta, dar experiența operației mi-a demonstrat că ceea ce credeam nu era o naivitate absurdă.

Cu durerea a fost un pic mai greu. Primul exercițiu de îndoit genunchiul s-a lăsat cu lacrimi. Și o parte din următoarele. Am trecut peste din două motive: unul pentru că rezidentul de m-a învățat să fac exercițiile a intuit partea mea bătăioasă, și mi-a spus că reperul pentru exerciții sunt eu – și în fiecare zi îmi sunt datoare să fac un pic mai mult / mai bine decât în ziua anterioară; al doilea a ținut mai mult de înțelege și accepta ideea că recuperarea nu e ceva ușor, că vindecarea nu vine de la sine, ci depinde de mine, că durerea face parte din ea. Încă lucrez la acest aspect, probabil o dată cu începerea kinetoterapiei (săptămâna viitoare) o să reușesc să o accept cu totul.

Restul de frici au venit și au plecat în funcție de zi și de stare. Mi-aș dori să pot spune că am trecut prin experiența asta cu zâmbetul pe bune în fiecare clipă, dar m-aș minți pe mine. Astăzi, totuși, dacă stau să pun lucrurile cap la cap, știu că am zâmbit mult mai mult decât m-am lăsat biruită de frici. Am avut lângă mine prieteni mișto care m-au scos din casă chiar și până la Mega Image-ul din colțul blocului pentru că au înțeles nevoia mea de ieși din casă. Sau prin Băneasa, să am spațiu necesar pentru exersat echilibru biped. Am avut colege simpatice sau au venit la mine cu înghețată și floarea soarelui, și s-au înghesuit pe balconul meu mic-mic, la povești la ceas de seară. Am avut o mamă minunată, care a venit să stea cu mine, să îmi facă de mâncare, să ne destrăbălăm culinar cu o porție de cartofi prăjiți și o bere. Am avut o gașcă simpatică de la cățărat care a fost în preajmă, cu glume, gif-uri, și gânduri bune.

Și am mai avut timp. Timp să las fricile să fie, să le conștientizez, să aleg ce să fac cu ele. Timp pe care le-am putut pierde printre degete, dar și timp de citit, de privit documentare, de stat cu mine până m-am acceptat. Timp în care am exersat procrasintarea dusă la extrem, dar și timp în care m-am bucurat. Timp în care mi-am aranjat părul, timp în care am recuperat orele lipsă de somn, timp în care m-am bucurat. Și când le-am trecut pe toate, când nu mi-am mai spus (uneori cu răutate): fată, ai atâta timp la dispoziție și tu faci nimic din el, când am știut că fricile sunt o parte normală din proces, depinde doar de mine dacă le las să mă blocheze sau să mă ducă mai departe, a venit și cheful de scris și povestit. Și curajul.

Ieri am fost la control. Printre indicații cu privire la exerciții și concluzii despre vindecare (merge bine, apropo 🙂 ), am primit sugestia de a merge zilnic. Undeva la 45-60 de minute pe zi, în afara casei. Încet-încet să renunț și la cârjă în procesul ăsta. Așa că am fost în IOR. Cu pași mici, am ajuns până la zona lacului. Am stat. Am citit. M-am bucurat de aer, de soare, de copaci încă verzi. A fost unul din acele momente ale recuperării când m-am bucurat de toate detaliile din jurul meu ca de o gură mare de aer (îl pun lângă seara cu mama, și berea de la terasa din Băneasa).

Va urma, cu siguranță.

Până atunci, tot ieri, mi-am luat inel. Cu rășină smarald. Unicat.Din lemn. Lucrat manual. Bun să îmi aducă aminte de toată perioada asta și de zâmbetul de la finalul ei. Am văzut încă o parte din inelele făcute de Alan’Dalla Design, vă recomand cu drag, pentru un cadou simpatic, o bijuterie altfel, o etapă pe care vre ți să o marcați, un motiv de zâmbet.

 

 

Written by Oana

Leave a Reply

%d bloggers like this: