”Între munți trebuie să fim sinceri și cu noi înșine”

Deserturi Literare

Orele acelea dintre zi și noapte sunt mereu o provocare pentru curajul oricui. Corpul face mecanic toate mișcările corecte, esențiale pentru a urca, dar spiritul încă nu este complet treaz, nici plin de bucuria cățăratului, iar inima e cuprinsă de îndoială și reținere. Prietenul meu Kurt Maix a spus o dată că acestă reținere este sora prietenoasă a fricii, acea contrapondere potrivită și necesară a curajului care îi îmboldește pe oameni spre cer și îi protejează de autodistrugere. Cu siguranță, nu frica e cea care îl copleșește pe alpinist, dar îndoielile, întrebările și ”fluturii” sunt neajunsuri ale omului. Și alpiniștii sunt, până la urmă, tot oameni. 

Și ei trebuie să se împace cu propriile neajunsuri și cu sentimentele constrângătoare, și ei trebuie să se supună hotărârii deja angrenate în acțiunea la care s-au înhămat. Așa că prima oră, ora cenușie, amorfă, incoloră de dinainte să se crape de ziuă, este o oră de tăcere.  

Simpla vigoare e falsă, chiar greșită, în momentele când omul se chinuie să găsească un echilibru și e ocupat încercând să împace nuanțe subtile ale sentimentelor cu propria voință. Și faptul nemaipomenit când vine vorba despre munți este că nu suportă minciuni. Între munți, trebuie să fim sinceri și cu noi înșine.

20150916_161759

O imagine de acum un an. Este idealul meu de liniște. Locul în care am stat și am respirat adânc și fericit și liber. Am lăsat acolo o parte din mine. Dar e și locul unde m-am reîndrăgostit de munți, unde am redescoperit fascinația vârfurilor și provocarea traseelor care îți resetează limitele. Știu acum, la un an distanță, că e o formă de dragoste care nu se pierde, ci se redescoperă treptat, că probabil vara viitoare mă va găsi în munți, așa cum vara asta m-a găsit iubind marea și nisipul și road trip-urile prin țară.

În imaginea de mai sus, printre munții pe care îi priveam panoramic de undeva din zona First, se afla Eiger-ul. (alături Wetterhorn, Schreckhorn, Monch sau Jungfrau și alte câteva vârfuri ceva mai mici 🙂 ). Deloc întâmplător, în zilele acestea când îmi adun poveștile elvețiene, am terminat de citit Păianjenul Alb – Povestea feței nordice a Eigerului. Cartea este scrisă de Heinrich Harrer (același domn care a scris și Șapte ani în Tibet), care a fost parte din prima expediție reușită pe acestă față a muntelui. Este vorba de o ascensiune pe un perete de aproximativ 1800 de m de gheață, stâncă, cu avalanșe la orice pas și o vreme care se schimbă imediat.

Însă ceea ce face acestă carte-documentar să fie interesantă este motivația din spatele ei, rolul asumat de Harrer de a spune povestea oamenilor care au visat, luptat, și uneori murit pe acest drum: Nu aveam intenția să permit ca istoria feței nordice a Eigerului să devină un simplu calendar al ascensiunilor, tema principală urmau să o constituie oamenii care făcuseră acele ascensiuni. Așa că Harrer a început o munca de documentare, a adunat scrisori ale oamenilor care fuseseră pe munte, a strâns articole și cărți, și a făcut o enciclopedie a Eigerului. Nu din tentative, nu judecând de ce unii au reușit sau nu, nu punând în centru tragedia oamenilor care au murit (și au fost destui). Mi-a placut mult discuția dintre el și un alt alpinist celebru al vremii, Kurt Maix, atunci când Harrer a început să aibă îndoieli în demersul său de a scrie acestă carte (îndoieli generate de întrebarea pe care o primea de la multă lume din jur, și anume La ce bun? )

– Nu, a spus el (Kurt Maix) , nu sugerez că trebuie să-i avertizezi propriu-zis. Nu o să ridici degetul amenințător, cu un zâmbet superior. Nu trebuie decât să prezinți versantul așa cum e de fapt. Istoria sa este mai mult decât o succesiune de dezastre și succese ale alpiniștilor. E o istorie a dezvoltării umane și a tragediilor umane. Cineva trebuia să scrie cartea asta despre Eiger, la un moment dat. Aș fi făcut-o eu, dacă…

– Dacă ce?

– Dacă aș fi avut competența necesară. Dar aceasta e o carte ce poate fi scrisă doar de cineva care a trăit personal experiența versantului. Cunoștințele generale despre alpinism, imaginația, reconstituirile și studiul surselor – toate acestea nu sunt de ajuns în acest caz.

Kurt Maix era un alpinist recunoscut. Eiger-ul declanșase tot felul de febre, teorii și campanii în presa din acele vremuri. Ba mai mult, problematica lui ajunsese una la nivelul administrației cantoanelor, pentru că se punea problema dacă să fie trimiși ghizi sau nu după cei pierduți pe munte, mai ales în condiții de avalanșă (au existat, de altfel, și câteva expediții care au avut în componența lor ghizi montani).  În 1957 avuseseră loc nenumărate accidente pe versantul nordic. Ar fi putut fie să își asume rolul de a pune toate aceste informații cap la cap, fie să îl ia peste picior pe prietenul său. În schimb, cu o sinceritate dată probabil de exercițiul de solitudine pe care ți-l dă orice ascensiune, el alege să ajute. Iată de ce, chiar dacă nu avea experiența versantului, a rămas lângă Hasser o perioadă îndelungată, pentru a îl ajuta să dea forma acestei idei: fiecare lua notițe, sorta informații, găsea legături, iar la final de zi le împărtășeau.

Totul se învârtea în jurul feței nordice a Eigerului. Și totuși, era un punct focal de la care ideile noastre se puteau îndrepta în orice direcție. Și, de la vreo întâmplare măruntă care avusese loc pe versant, ajungeam adesea direct la cele mai serioase probleme ale vieții. Amintiri pe care le crezusem de mult îngropate reveneau la viață, cu intensitate. Mare pare din ce am așternut pe hârtie și am inclus apoi în carte a avut la baza conversațiile noastre nocturne. Au fost niște zile minunate, când l-am avut alături pe Kurt, iar amândoi ne-am aflat, din punct de vedere spiritual, în umbra versantului Eiger. 

Povestea feței de nord a Eigerului nu este o lectură plăcută, nici chiar pentru cel mai pasionat dintre alpiniști. Este o lectură cu o sumedenie de date, termeni tehnici, trimiteri la echipamente ce par astăzi preistorice, și nume. Foarte multe nume. Mai apoi este o poveste despre tragedii umane. Aproape la fel de multe ca numele din carte. Cu toate aceasta, Păianjenul alb este o lectură exact așa cum este alpinismul, o combinație de stări paradoxale, de teamă și de anticipare, de frică de moarte și provocare a ei, în același timp. Și pentru că e  atât de reală, îți dă voie să treci peste date, nume, și detalii tehnice, și să intri în poveste. Te lasă să alegi, în timp ce te ține în permanență în stadiul de observator. Este un documentar viu, mai viu poate decât ți-ai dori uneori de fie cuvântul scris, dar din care bucuria muntelui curge spre tine firesc. Da, am plâns când au ajuns în vârf. Chiar dacă știam de dinainte că ei nu vor muri pe traseu. Că nu se vor retrage. Că vor fenta păianjenul în fel și chip. Pentru că fiecare victorie a fost despre oameni contopindu-se cu muntele. Nu despre oameni care s-au luptat cu el. E o carte despre bunătate, așa cum o descoperi sub forme și în timpuri în care nu te aștepți. E o carte care m-a bucurat și mi-a deschis inima, aproape la fel ca peisajul de mai sus. Și pentru toate acestea, merită să o citiți.

Da, făcuserăm o călătorie într-o altă lume și ne întorseserăm, dar aduseserăm cu noi și bucuria vieții și a umanității. În graba și în vârtejul vieții de zi cu zi, trăim adesea unul lângă altul fără a avea contact. Pe fața nordică a Eigerului învățaserăm că oamenii sunt buni și că pământul pe care ne-am născut este bun. 

(parțile cu italice din text sunt extrase din carte, iar sublinierile din acestea îmi aparțin. Pentru cei interesați, cartea a apărut la Polirom, și o recomand cu mare drag :))

Written by Oana

Leave a Reply

%d bloggers like this: