Povestea genunchiului buclucaș (4)

Povestile mele

carja

În orice poveste, după ce eroul salvează fata (sau fata salvează eroul, se poartă reinterpretările care să fie corecte și coerente din punct de vedere al egalității de gen), după formula ”și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” e rolul cititorului să deslușească el ce și cum au făcut (oare au făcut copii, dar oare cum a trecut de prima ceartă, oare au simțit nevoia să se înșele, și mai ales, oare cum de s-au mai iubit așa mult când aveau riduri).

În povestea genunchiului meu stâng, primul erou a scris primul happy end. Operația reușită, eu acasă, reușind să îmi mențin un echilibru chiar și fără cârje și chiar mișcându-mă grațios, coborând treptele cu mișcări de melc și bucurându-mă de fiecare pas (pentru că sunt foarte atentă cum îi fac). Am scris-o, o să o repet de câte ori va fi nevoie: mi-a scos Dumnezeu în cale un medic minunat, care mi-a explicat pas cu pas ce se întâmplă, care de la prima întâlnire mi-a expus toate posibilele urmări ale operației, în funcție de ce va vedea efectiv la momentul respectiv, care și-a dat interesul să mă vadă pe propriile picioare, și care mai apoi mi-a trimis către altă poveste.

Pentru că de două zile nu mai am nici fire, nici bandaje, dar am un genunchi pe care nu îl mai recunosc. Arată relativ normal, are trei cicatrici mici și e un pic mai umflat față de vecinul drept. Dar îl simt. De parcă e un corp străin care încearcă să se adapteze. Așa că de luni începe altă poveste. Cea cu fizioterapie. Și apoi kinetoterapie. O povestea unde eroul meu e o doamna agitată tare, care m-a văzut ieri la consult și în vreo 30 de secunde de povestit mi-a făcut o listă de o pagină cu problemele mele osoase și articulare. Și nu, nu erau numai cele legate de genunchi. Genunchiul e doar prioritar în a îl trata. Mi-a explicat de ce artroscopia, chiar dacă este o procedură minim invazivă, este totuși un traumatism suplimentar adus genunchiului. Da, rolul ei este să vindece, dar tocmai pentru a evita o vindecare greșită, procesul de recuperare devine esențial.

E un proces dureros, lung, și costisitor. Știam asta încă de când mi-am programat operația. Operație pe care nu eram obligată să o fac acum. O puteam amâna încă o perioadă. Însă riscurile asociate amânării mi s-au părut că nu merită (o ruptură totală de menisc, ruptura ligamentelor, sau – ceea ce m-a speriat cel mai tare – posibilitatea de a face oricând un accident de mașină, pentru că piciorul meu rămânea blocat și nu mi-aș fi dorit ca asta să se întâmple, de exemplu, când trebuia să schimb viteza). 6 luni de recuperare îmi par multe, însă știu că putea să fie mult mai greu și mult mai complicat. Perioada de recuperare o văd fix între momentul de acum și perioada în care o să mă pot întoarce la cățărat fără probleme (deci momentul în care îmi voi putea susține greutatea corpului atunci când îmi duc toată forța pe un singur picior). Și cică dacă sunt cuminte și ascult de medici, e posibil ca vindecare să fie mai rapidă.

De mers, merg de acum (e drept, încet și cu eforturi mari – ieri am mers vreo 3 km toată ziua și m-am simțit mai obosită decât în ziua când am alergat 10 km). Mișcări ale piciorului pot face, ba chiar îl pot ține îndoit fără a se bloca. Însă știu că nu e vindecat. Că nu ne-am găsit finalul fericit de poveste. Care la mine va fi fix în ziua în care nu o să îl mai simt care pe ceva străin. În schimb știu la ce să mă aștept.

Și vă spun și vouă: mă oamenilor, dacă mergeți la medic și începeți un proces de vindecare, mergeți cu el până la capăt. Eu nu sunt un pacient comod. Sunt genul de pacient care merge cu temele făcute și cu întrebările la pachet. Am nevoie să capăt încredere, și dacă medicul are răbdare să mă ducă prin tot procesul de care am nevoie în a stabili acestă relație, cu siguranță mă voi lăsa pe mâna lui. Am nevoie să înțeleg ce se întâmplă și la ce să mă aștept. Iar argumentul ”facem așa că așa e cel mai bine” pentru mine nu a funcționat niciodată. Nu pentru că nu am încredere în pregătirea medicilor (am colegi de liceu și prieteni care au făcut Medicina, știu câte ore au dedicat în a învăța meseria lor), ci pentru că am nevoie să fiu înțeleg de ce e mai bine să aleg un drum mai degrabă decât altul.

Dar în povestea genunchiului am știut de la început să o să fie lung și dureros. Speram să nu fie și costisitor, dar se pare că în București, pentru a putea beneficia de fizioterapie decontată de casa de asigurări, trebuie să știi cam cu o lună înainte de o începe, ca să îți poți face programare. Ghici ce, după o intervenție chirurgicală, uneori poți începe într-o lună, alteori în trei. O să spun totuși că sunt un caz de om fericit, care avea niște bani puși deoparte pentru situații de genul acesta și atunci am putut să aleg unde și cum să merg mai departe.

În paralel cu perioada de recuperare mi-am propus să dau jos și kilogramele puse în perioada de repaos. Nu m-am îngrășat în cele trei săptămâni de stat acasă, ci în ultimele șase luni de viață semi-sedentară, ca urmare directă a faptului că la mine alegerile sănătoase vin la pachet cu mișcarea, iar statul pe canapea aduce cu sine kilograme bune de înghețată mâncate. Nu îmi caut scuze, am cu 4 kg mai mult decât anul trecut în aceeași perioadă, și cu vreo 6 față de luna martie. Avantajul e că m-am îngrășat uniform, și că încă mai încap în câteva haine 🙂 Dezavantajul e că nu mai am niciun fel de fibră musculară și obosesc după cel mai mic efort. Așa că voi profita de perioada de recuperare să îmi recuperez un pic și tonusul 🙂

În rest, în povestea mea de zi cu zi există zâne bune și pitici magici care îndeplinesc dorințe. Cum ar fi niște căști minunate pe care le-am primit în teste câteva zile și care acoperă zgomotul muncitorilor din bloc.

Azi e o zi bună de (re)început povești. Ceea ce vă doresc și vouă 🙂

 

Written by Oana

Leave a Reply

%d bloggers like this: