byron. 10 ani. ai mei la intersecție cu ei.

Condimente culturale

Disclaimer. Aceasta trebuia să fie inițial o recenzie despre concertul aniversar byron. Dar cum stăteam pe balcon pe la 5 dimineața cu un pahar de vin în loc să dorm, și ascultam alternativ Chihlimbar cu Losing Control și Melancolic m-a lovit revelația. Mi s-au intersectat iubirile și drumurile de atâtea ori că băieții ăștia sunt cred cea mai lungă relație a mea (din punct de vedere muzical, să ne fie clar). Ceea ce urmează este de fapt o poveste despre mine și muzica byron. Cum a ajuns în viața mea, și mai ales cum a făcut de a rămas și m-a adus să stau în primul rând la concertul aniversar. Primul concert de după operația la genunchi. Iar pentru cei 5 oameni care mai ajung pe blogul ăsta, vă rog eu mult de tot, dacă găsiți pe undeva set box-ul aniversar, faceți un pustiu de bine de mi-l luați. Îl plătesc, nu-l vreau cadou, ci mi-l doresc pentru că e parte din poveste. So, grab a coffee and let’s go on the memory lane. (și nu judecați amestecul de engleză cu română, uneori așa mi se așează mai bine gândurile, mai ales când afară răsare soarele).

15139572_10154699754345349_2032268920_n-1

Între timp puneți asta în căști. Sau asta.

Povestea începe în 2006. Anul II de facultate. Stăteam în Grozăvești într-o cameră văruită galben pai, cu lavabilă adusă cu Dacia de la Ploiești (îi rămăsese maică-mii de la renovat). Împărțeam cu P. un calculator care scotea sunete de râșniță industrială. Împărțeam CD-uri și muzici pe MP3. Ascultam în neștire Kumm, Urma și Lună Amară și mi se părea că ceea ce cântă ei e perfecțiune. Aveam câteva albume de prin liceu și încă vreo două copiate de la prieteni binevoitori în calculator. Mă certam cu M. despre semnificanți și semnificații și credeam că o să ajung un fel de master guru în etică aplicată. Nu visam să merg la concertele celor de mai sus. Cât era cald stăteam pe terasa de la TNB, visam că suntem în Vamă și din când în prindeam câte un concert cu intrare liberă. Atunci era motiv de bucurie. E anul când am stat vreo 3 zile să decupez bucăți din 1000 de chipuri și să îl fac ringtone la un telefon pe care copiii de azi nici măcar de jucărie nu l-ar crede. Pe 1 decembrie, în Lăptăria lui Enache, cântă byron (trupa, deci cu b mic)

Vine 2007. Mă cert cu M. Păstrez totuși, după despărțire, un album Kumm și vreo două de la Urma. Îmi plâng tristețea în bere pe aceeași terasă și îl cunosc pe A. El e singur, eu depresivă. Nu a urmat o poveste de dragoste cu happy-end. Sau da, doar ca happiness-ul a fost în brațele altcuiva. Vorbim mult. Pierdem nopți. A. ascultă rock. Din când în când mai și cântă. Mă scoate din casă des. Merg cu el la Orange Concept Store când se lansează Trend Off, ultimul album Urma, la momentul acela. Merg pentru că vroiam să îi aud cântând. Am o surpriză, nu e ce mă așteptam. Mai văzusem un singur concert Urma, și acela prin liceu, și țin minte că îmi plăcuse prezența lui Byron (de data asta cu B mare, că vorbim despre Dan). În spațiul mic aflu că Byron își lansase trupă între timp. Îmi notez mental să urmăresc subiectul. Evident, notița se pierde. Îl cunosc pe M (evident, altul decât ăla din 2006), omul care îmi va deveni un fel de frate mai mare în anii ce urmează. Probabil una dintre întâlnirile pentru care trebuie să îi mulțumesc lui A.  Pe final de an, mă cert și cu A. Un semn bun pentru an nebun ce urma. byron lansează Forbidden Drama.

La început de 2008 mă împac cu A. Și mă cert cu el din nou. O ținem așa o bună bucată din an, până când când ni se despart drumurile de tot. Între timp, în mijlocul unei crize existențiale de pe la începutul anului, A. îmi trimite pe Yahoo Messenger ,  Losing Control. Este de atunci piesa pe care o folosesc atunci când am nevoie să țip, să sar, să scot din mine stări care îmi fac rău. Am ascultat piesa asta în dimineți în care am condus după doar două ore de somn, am ascultat-o la miez de noapte (în căști, să nu mă înjure vecinii), cam la fiecare road-trip posibil, atunci când am vrut să plâng și nu mai aveam lacrimi. De fiecare dată mă face să sar, să țip, să las un pic de control de la mine. For a control freak like me it is almost like discovering a diamond mine. A urmat la ceva vreme Blow up my tears. Cu piesa asta m-am îndrăgostit de byron. Și da, încă îmi place super-extra-neasemuit-incredibil de…. (completați voi cuvintele de laudă).  Așa că aseară, când au început concertul cu piesa asta, mi s-au înmuiat un pic picioarele (mai ales cel stâng, că tot e încă în recuperare). Și piesele astea doua rămân pentru mine una din cele mai sigure metode de a mă împăca cu lumea mea. Unii folosesc muzică de meditație, eu pe-astea.  Închei povestea cu A.

În același an se lansează Acoustic Drama – DVD. Practic albumul lui 2007 filmat sub forma unui concert unplugged în Teatru 74 din Cetatea Medievală Târgu Mureș. Prin nu știu ce context, ajung la o prezentare a DVD-ului for friends. Într-un băruleț pe lângă Izvorul Rece, era semi-întuneric și nu cunoșteam mai pe nimeni. Cred că mersesem cu S, era toamna noastră nebună. Era multă lume, toată zâmbitoare. A fost primul moment când mi-am dat seama ca artiștii sunt oameni și ei. Iar unii dintre ei sunt oameni buni și frumoși. Știu că după lansarea oficială am primit albumul de la S. Și un afiș cu autograf. Sunt bine puse într-o cutie cu amintiri de suflet, la mama acasă. S. îmi cântă uneori la chitară. Ca să mă impresioneze fredonează ceea ce îmi place. Și mie îmi place byron, încep să fiu din ce în ce mai convinsă. Partea proastă e că le fredonează și altora.

Partea bună o descopăr anul ce vine, 2009, când plec de la S. În bagaj pun DVD-ul. Mă operez de pietre la fiere. Am un laptop mic, cu un CD-room care se 14508569_10154699755895349_360064586_nconectează prin USB. În camera de cămin, ascult concerte live. Acoustic Drama e balsam. Alternez cu Luna Pătrată a Alinei Manole, lansată în aceeași primăvară. Când mă apucă plânsul revin la Forbidden Drama și la varianta electrică. Dansez până la epuizare. Îmi promit să ajung să îi ascult live. Ascult, tot atunci, mult indie, progresiv, alternativ. Tot felul de trupe din Anglia și de prin nordul Europei. Intru și în echipa ForeverFolk și facem maratoane de tururi prin cârciumile din București ca să vedem și ascultăm concerte. În toamnă se lansează A Kind of Alchemy. Evident, nu ajung la lansare. Pentru că uit de ea. Spre final de an apare un alt A în viața mea.

2009-2011 spre jumătate. Mă îndrăgostesc de A. cum nu se poate și asta se pare că îmi ocupă tot timpul. Îmi fac programul după al lui. Scriu printre picături la lucrarea de licență. Lucrez. Nu știu dacă mai ascult muzică. Și ce. De fapt, ascult din când în când, fie și involuntar. M-am mutat cu P. într-o garsonieră pe care o împărțim. E anul când descopăr The Velvet Underground și The Smashing Pumpkins, dar și Muse și Coldplay. Intru într-o bulă în care pare că e bine. A. pleacă. Eu mă mut într-o garsonieră în Dristor. De data asta singură. Mă înscriu la master, schimb job-ul, încep să simt nevoia să îmi fac curat în viață, pentru prima dată. Încep primele sesiuni de psiho-terapie. Printre recomandări, să găsesc lucrurile care mă ajută să mă exteriorizez. Și nu doar o comunicare de formă, ci acele lucruri care să mă facă să mă concentrez doar acolo pentru măcar câteva minute. Reîncep să ascult muzică. Să dansez prin casă. Încă nu știu cum a ajuns la mine A Kind of Alchemy, dar cred că are legătură cu un băiat simpatic și creț cu care faceam schimb de muzici de pe YouTube pe post de dialog online. L-am ascultat într-o dimineață de septembrie, stând pe barul care separa camera de balcon, cu o cană de cafea mare și cu ochii închiși. Apoi l-am dansat vreo două săptămâni. În același septembrie îmi cumpăr Perfect, lansat în februarie 2011. Mă mai îndrăgostesc o dată. De versiunea Chihlimbar de pe album. Un fel de oglindă de care n-am mai putut fugi atunci.

15151120_10154699755920349_2076427471_nÎn 2012 ajung la primul meu concert byron, într-un final.  Silver Church. Lansare DVD Live Underground. Concert 50/50. Adică juma acustic și juma electric. E primul concert electric de la care plec de parcă băusem trei cafele simultan. Îmi dau seama că toată energia pe care o puteam simți atunci când ascultam acasă, se multiplică de multe-multe ori de pe scenă. Și că Losing Control are același efect terapeutic live. Ba chiar și ceva în plus. Îmi propun să mai experimentez senzația. DVD-ul pleacă și se întoarce la mine de câteva zeci de ori. De fiecare dată când e vorba de muzică bună în România, îmi vin în minte byron. DVD-ul e doar un instrument de a convinge oamenii că se poate face un concert electric, în Salină, și care să mai și sune demențial de bine. De la atâta plimbat, s-a rătăcit.

2012-2016. Învăț să nu mai leg muzica de iubirile mele, ci mai degrabă de mine. Merg la concerte. La aniversarea de 6 ani, din B52, merg cu Raluca. byron au costume (a fost un concert cu bal mascat), iar 6fingers se transformă într-o doamnă elegantă. Vara merg la Verona și ascult acustic, cu Andrieș. Muzica lor nu mai e despre alții acum. Rămâne o formă de terapie pe care o folosesc conștient și periodic. În timpul ăsta ei lansează 3 albume.

 30 de secunde de faimă / 30 seconds of fame e albumul la care nu m-am decis dacă îmi place mai mult varianta în română sau cea în engleză. Sunt piese care îmi plac mai mult în română. Și piese pe care nu le simt decât în engleză. Don’t ask why. Momente simpatice: cele în care Dan se cântă piesa în engleză și eu fredonez în română. Și viceversa. Cred, de altfel, că e singurul album la care încurc versurile la concerte.

Melancolic e…altfel. Sau poate așa l-am simțit eu. Lansat în 2014 m-am intersectat cu albumul ăsta când eu eram un fel de haos emoțional. Nu l-am putut ascultat integral până de curând. Nu pentru că nu e un album foarte bun, ci pentru că de la un punct în colo îl simțeam cum mă copleșește. Am fugit de fricile mele ani în șir. Le-am închis pe toate într-o cutie, fiind sigură că dacă le țin acolo nu le vede nimeni și că a fi puternic e singura cale de supraviețuire. Ori, în albumul ăsta fricile astea trăiau și mă puteau chiar fascina, pentru că erau puse sub formă de muzică mișto. Astăzi, piesele de pe Melancolic sunt la intersecția cu decizii și acceptări.

Electric Marching Band este singurul DVD care nu a ajuns la mine. (acum vă rog să vă întoarceți la primul paragraf și să citiți rugămintea de acolo)

Eternal Return. Cel mai recent album. Album cu poveste, e cu trecere timpului, cu anotimpuri. Începe cu martie. E despre căutări, iubiri, mituri, ciclicitate, dualitate. E genul de album de ascultat cu căștile în urechi, în timp ce stai și respiri și atât. Te trece prin toate stările posibile, și la final te lasă tot pe tine să alegi cum să simți. Deloc întâmplător cu albumul ăsta m-am întâlnit atunci când mi s-a rupt lumea în două și a trebuit să o reconstruiesc. (iar vă rog să vă întoarceți la primul paragraf. Nu de alta, dar am albumul doar în format digital și tare-tare mi-aș dori să il am în format fizic, fie și ca să pot vedea toată munca de-a depus-o domnul 6fingers la artwork).

Uneori, nu ascult byron cu lunile. Cu toate astea, am muzica lor în mașină și știu sigur că vara asta ne-au cântat și în drumul spre mare, și prin Apuseni. Când mi se face dor vânez câte un concert de-al lor. Merg de 2-3 ori pe an să-i văd. Și e bine de fiecare dată. E energie. E rock. E lăsat de tot ce ai în minte și pe suflet la ușă și bucurat de ce se întâmplă pe scenă. Uneori o să zâmbești amar, alteori o să râzi cu gura până la urechi , o să sari, o să gândești. O să trăiești.

Muzica byron e vie. Se simte. Și te face să ai curajul să simți și tu un pic. Cred că de-asta de 10 ani ei cresc frumos, adună public, și mai ales țin niște concerte demențiale. La mulți ani, byron! Să ne intersectăm drumurile cu bine 🙂

15139793_10154699755925349_706838881_n(poze

 

 

 

 

Written by Oana

1 Comment
  1. Bianca

    Pure happiness articolul asta. Asa se traieste muzica cu adevarat

Leave a Reply to Bianca Cancel reply

%d bloggers like this: