Blog de experiențe. În construcție. La fel ca autoarea.

Povestile mele

17017044_10155060442255349_4380234691196206981_o

Sareadinbucate a fost în cea mai lungă pauză de când am început să scriu poveștile mele prin online. Trei luni și mai bine de pauză, după un an când mai mult n-am scris. Am cochetat cu ideea de a îl închide de tot. Mai apoi cu cea de-al muta pe alt domeniu. În cele din urmă, am rămas pe aici, și o dată cu primăvara s-a desenat și linia pe care îmi doresc să construiesc poveștile .

O să fie mai puțin despre mine și mai mult despre oameni. Mai puțin despre căderi, și mai mult despre ceea ce te poate ajuta să te ridici. Nu îmi mai propun să scriu zilnic, ci poate – cel mult – de două ori pe săptămână. Sareadinbucate rămâne o idee cu care mă identific, la nivelul de morală al poveștii populare – și anume că ne suntem datori în viață să prețuim ingredientele mici și experiențele care ne fac bine. Așa că m-am decis să transform blogul într-un spațiu în care să povestesc despre experiențele faine cu care mă întâlnesc. Or să fie cărți, muzici, oameni faini, locuri vizitate, cățărat, voluntariat. Și cine știe cu ce m-oi mai întâlni pe drum.

Am scris tone de pagini în minte în ultimele luni. Anul trecut mi-a redesenat prioritățile în moduri neașteptate. Am căzut într-o bucată de gri din care m-au scos niște oameni buni și o plimbare cu sens prin Herăstrău. Mi-am pierdut bunica, și o dată cu ea s-au închis multe porțile casei de la țară. Mi-am pierdut, pentru o vreme, capacitatea de a merge biped. Am pierdut cățăratul. Am pierdut niște oamenii (pe unii i-am lăsat eu să se piardă). Am pierdut o casă pe care mi-am dorit-o poate prea tare. Pe alocuri, m-am pierdut pe mine, pentru că am lăsat pierderea, vinovăția unei alegeri, durerea fizică să mă sufoce.

Dincolo de toate, a fost anul în care am reînceput să (mă) descopăr. În care nu mi-am mai făcut planuri, ci am descoperit fiecare zi pe rând, cu bucurie. A fost anul în care m-am închis uneori în casă, dar nu am închis ușa oamenilor care au avut răbdarea de a îmi fi alături. M-am plimbat aproape toată vara. Încet-încet, am iertat. M-am iertat. Am redescoperit cățăratul așa cum uitasem că poate să îmi fie: un motiv de bucurie, de a învăța, de a îmi descoperi limitele. Am început să mănânc mai des salate și mai rar înghețată. Încă îmi place vinul roșu sau roze, sec, băut în compania unor oameni faini. Am construit proiecte faine alături de Climb Again, copiii  încă mă uimesc constant cu puterea lor de a crește și de a face lucruri minunate.

Din toate pierderile și toate începuturile, am decis că indiferent de zilele mai gri sau nu, cele mai importante lucruri pe care le pot purta în mine sunt experiențele. Le-am deschis ușa larg, și parcă acum încep să iasă la aer, o dată cu primăvara. Le voi scrie, uneori, aici. Pentru dacă măcar un om găsește la rându-i o experiență faină din poveștile mele, va exista un zâmbet în plus. Pentru  mine, oamenii care mi-au adus zâmbete sunt cei care m-au făcut să văd din anul trecut nu anul pierderilor, ci anul descoperirilor. Și poate, cumva, prin poveștile de aici, reușesc să dau altora mai departe din ceea ce mi-au dat ei mie.

Să fiți buni și zâmbitori, chiar dacă azi plouă J

 

Written by Oana

Leave a Reply

%d bloggers like this: