Bill Laurance. Muzici colorate și povești amestecate.

Condimente culturale

image1

În loc de introducere, o lămurire: relația mea cu jazz-ul e cam la fel cu cea pe care o am cu dansul contemporan. În ciuda faptului că ambele sunt forme de exprimare artistică elevate, și a celui că la fiecare concert / spectacol la care am fost mi-am făcut temele înainte, cu toate că ambele necesită capacitatea de a înțelege concepte și că apelează la capacitatea de a îți deschide mintea și inima pentru mesajul lor, la mine totul s-a rezumat extrem de simplu: îmi place, sau nu-mi place. Am văzut spectacole de dan contemporan a căror poveste am înțeles-o dar nu am rezonat cu ele, la fel cum am fost la concerte de jazz ale unor artiști foarte faini, dar care nu mi-au spus nimic în afară de o tehnică anume și uneori nici măcar atât. Din punctul acesta de vedere sunt un om simplu, și cred că oricât de elevate ar fi unele manifestări culturale, oricât le-am înțelege la nivel rațional, cel mai bun indicator referitor la cum m-a marcat un spectacol rămâne reacția: ”waaa, ce mișto a fost”.

Aseară am ajuns, printr-o întâmplare frumoasă, la un concert marca Twin Arts, și care s-a integrat lejer la categoria ”îmi place”. Cu steluțe și semne de exclamare cu tot.

Bill Laurance îl cheamă pe domnul care mi-a făcut ziua de luni mai bună, și este cel mai simpatic pianist pe care l-am văzut pe scenă în ultimii ani. Cu o față de Harry Potter adult și muzician, Bill s-a apucat de muzică din copilărie, de pe la 14 ani are o carieră de muzician profesionist, și face parte dintr-un grup de jazz pe numele lui Snarky Puppy (mi s-a comunicat aseară că e diferit de ce am văzut pe scenă, că e un grup orientat mai spre jazz clasic). Super bonus este că a cântat și alături de Morcheeba și Bobby MCFeerin, două dintre feblețile mele muzicale all time.

Anul trecut am lansat mai mult albume, printre care Aftersun. Albmul acesta l-am lasat ca un omagiu pentru Carl Sagan (aplauze din sală). Îl știți pe Carl Sagan? E super-eroul meu dupa ce am citit Cosmos. Să citiți și voi, o să vă dea o perspectivă nouă asupra lumii (n.a. un google search mai târziu)

Și dacă nu era de ajuns că este un pianist talentat, simpatic și care cântă alături de niște trupe șmechere, domnul Bill este și un super compozitor, îi place să se joace cu sunetele și a plecat în turneu prin Europa alături de niște alți băieți simpatici și talentați (Felix Higginbottom – percuție, Chris Hyson – bas, Joshua Blackmore – tobe). Acum, eu nu știu ce să vă spun că au cântat băieții ăștia: imaginează-ți niște ritmuri tribale africane peste care sunt suprapuse note de jazz clasic și din când în când cu o infuzie de funk. Mai amestecă pe ici – pe colo niște muzică tradițională de prin lume adunată (cu accent pe zone de Maroc și India), niște electronică sau chiar un strop de baladă pop.

Niciodată nu mi-a plăcut să am opinii legate de politică. Însă în perioada acesta simt nevoia din ce în ce mai mult să mă exprim din acest punct de vedere. Pentru mine (pentru noi, cei de pe scenă), Brexit-ul este cea mai dramatică schimbare prin care am trecut. Decizia de a ne rupe de Europa. Suntem aici pentru că eu cred că este important să ținem ochii deschiși, inimile deschise și e important să rămânem împreună. Noi suntem cei 48% care nu au votat pentru ieșirea din Europa.

Pare o shaorma muzicală, însă dincolo de asocierea deloc romantică, muzica lui Bill are exact efectul pe care îl are o masă bună și cinstită la timpul ei: te face fericit, te adună de pe jos, te lasă în lumea ta pentru câteva minute / secunde. Loved it! E muzică din aia de-o dansezi cu ochii închiși, de-o asculți cu stomacul și dând din mâini, din aia de te vindecă, și te face să te plimbi cu mintea prin tot felul de cotloane ascunse și să scoți din ele tot felul de culori. Să vă zic că aseară mi s-au concretizat într-un final ideile pentru cele doua tatuaje la care visez de vreun an?

Una din cele mai frumoase expriențe pe care le avem este aceea că putem cunoaște oameni în drumurile noastre. Este o bucurie pură: să cunoști oameni, și să vezi că oamenii sunt buni.

Știți cum se face asta? Dincolo de tonele de talent și de ore de muncă pe care le cară băieții ăștia simpatici în spate si cu ei pe scenă, totul se rezumă la plăcerea de a face din muzică o poveste și a o da mai departe cu inima deschisă. Oamenii pe care i-am văzut aseară cântă cu o bucurie de viață care te atinge și fără să vrei. Piesele au și ele, la rândul lor povești.

Am avut bucuria de a îl întâlni pe Stevie Wonder și l-am rugat să împartă cu mine o perlă de înțelepciune, o idee despre muzică și rolul nostru ca muzicieni. Mi-a zis atunci că noi suntem lipiciul societății prin ceea ce facem și e datoria noastră să păstrăm unitatea, împărtășind iubire prin muzică.

Ideile de mai sus sunt câteva din cele spuse printre muzică. Poartă în ele un fel de declarație de dragoste pentru Univers și de bucurie de viață pe care Bill Laurance și-a asumat să o transmită prin muzică. Și o face atât de bine, și cu atâta poftă, că îți schimbă un pic reperele cu privire la ceea ce credeai despre jazz, clape sau mixuri. Le șterge cu totul și le înlocuiește, pentru câteva ore, cu energie și bucurie. A fost mișto, sper să mai vină 🙂

Până atunci, luați de ascultați. S-ar putea să vă facă ziua mai bună.

 

 

 

Written by Oana

Leave a Reply

%d bloggers like this: