Povești. Muzică. Intersecții.

Dacă mă întrebi ce îmi place mai mult și mai mult, dincolo de munți, cățărat și umblat brambura prin lume, o să-ți spun că scrisul și cititul de povești bune. Am deschis blogul, acum aproape 10 ani, tocmai din dragul de asta. Între timp am scris rar pentru public, scriu în minte în fiecare zi, telefonul meu e plin de notițe și idei, îmi lipsește deseori ordinea pe care mi-o pune în gânduri pagina albă și nevoia de a înșira pe ea o poveste. Dincolo de blogul pe care se așterne praf metaforic, scrisul mi-a rămas forma de terapie preferată, chiar dacă prea rar ceea ce aștern printre alergături mai capătă și formă. Nu o dată mi s-a întâmplat să văd un om, o piesă de teatru, un moment pe care să le integrez în gândurile mele cu eticheta ”asta ar fi o poveste bună de dat mai departe”. Nu îmi griji. Știu că scrisul mi-a rămas acolo, cuvintele își caută și găsesc forme, că la un moment dat se va întoarce. Între timp, scriu romane în cap, dau forme poveștilor cu care mă întâlnesc, citesc din ce în ce mai mult, exersez structuri. Poveștile stau cuminți în sertarele lor.

Cu muzica am avut mereu o relație complicată. Au fost perioade când nu puteam nici să mă dau jos din pat dacă nu începea să îmi cânte ceva fain pe fundal. Am avut și perioade când m-am despărțit de muzică. Am dat-o la o parte inconștient, atunci când eram în zonele gri de viață. Am aflat mai apoi că, în căutarea mea permanentă de mine și de culoare, în zbaterea dintre depresie și anxietate, muzica ar fi putut să mă vindece. Doar că pe măsură ce călcam mai apăsat în zona gri, dădeam la o parte punctele de echilibru. Un fel de forma de auto-sabotaj conștientă. Azi, muzica e ritual a îmi fi bine, e formă de exprimare, e poveste cu alte structuri. Am muzică care mă energizează, muzică de condus, muzică pentru a mă concentra, muzică de făcut curat, muzică bună de dansat prin casă.

Acum 9 ani, într-o cârciumă în care se cânta bine, am ajuns la evenimentul de lansare al ForeverFolk, și i-au plăcut oamenii ăia simpatici care erau deciși să construiască o poveste frumoasă pentru o zonă de muzică considerată pe cale de dispariție: folk-ul. A fost un fel de intersecție de muzică cu poveste. Și cum mie îmi plăcea să scriu povești, și lor le plăcea să le descopere, am pornit împreună în aventură. În acești 9 ani, am descoperit, dincolo de multe povești de folk, o mână de oameni care mi-au devenit familie și parteneri de aventură, am descoperit bucăți din țară și festivalurile lor (așa am ajuns eu să mă îndrăgostesc de Alba, și mai apoi de Apuseni), am descoperit plăcerea concertelor live și a căutatului de muzici mișto care să ni se potrivească. Pentru că dincolo de folk, am căutat povești în fel și chip, o dată cu rubrica ”nu e folk, dar ne place”, am pornit să căutăm cu ce o umplem. Tocmai de aceea am ajuns la festivaluri de teatru și la concerte de rock. Am făcut o pasiune pentru drumurile județene și cetățile ascunse. Am construit prietenii. Am crescut. Am scris povești. Și ele se vor scrie în continuare, chiar dacă nu mereu în aceleași forme.

Dragă ForeverFolk, La mulți ani! Dragă Make și Raluca, vă mulțumesc pentru toate poveștile construite împreună în acești 9 ani!

Diseară sărbătorim la Happy Cinema. Cu muzică, cum altfel. La Happy Cinema. Detalii găsiți aici, iar până la ora 16:00 vă puteți lua bilete reduse, care vă aduc și cadouri 🙂

 

(sursă foto)

 

Be the first to comment

Leave a Reply