Cum am ajuns să scriu (despre) povești

Povestile mele

Poveștile sunt parte integrantă din viața mea. Sau a ta. Se leagă în jurul unei cafele cu un om drag. Își construiesc intrigi în paharul de vin savurat pe îndelete. Ți se dezvăluie pe trotuarele unui oraș de departe sau printre crestele mereu înalte din munți. Uneori, ele se agață unele de altele, par încurcate și în căutarea unui final așteptat. Poveștile au răbdare. Sunt acolo. Și aici. Așteaptă urechi deschise, inimi fără prejudecăți, ochi gata să le vadă.

Poveștile mele sunt în sala de cățărat. Pe drumuri. În cărți. La concerte. Printre file de carte. Ele sunt vii pentru că sunt descrise de oameni, de emoții, și de disponibilitatea de a le găsi sensul. Am realizat în timp că poveștile sunt la îndemână, dacă le cauți. Și că ne place să le descoperim, să le vedem, să ne bucurăm de ele.

Mult timp, mi-am scris poveștile în minte. Pe unele am ajuns să le notez în telefon sau pe agendă. Mi se întâmplă des să construiesc fraze în timp ce mă plimb, sau pur și simplu ca exercițiu de detașare de o situație presantă. De vreun an îmi tot zic că mă întorc să le scriu pe blog. Și în timpul acesta îmi tot găsesc scuze să nu o fac: nu am timp, nu am stare, nu e momentul, nu am ideea aceea care să facă diferența. Uitând în tot acest timp efectul terapeutic al scrisului.

Poveștile sunt despre speranță. Despre încredere. Despre smerenie. Despre puterea de a nu te minți. Nu sunt mereu fericite ca un film siropos de Hollywood, nu se încadrează în tiparele pe care ne-am obișnuit să le asociem cu perfecțiunea, stând permanent conectați la Facebook și Instagram. Poveștile sunt despre pași făcuți înainte atunci când simți că te-ai lipit de asfalt. Despre oameni-zâne care îți întind o mână de ajutor atunci când toate căile îți par închise. Despre a crede în Bine, Frumos, Umanitate.

Eu cred în povești și în puterea lor de a ne ține aproape și a ne face mai mult oameni, mai puțin cifre în ultimul info-grafic despre starea oamenilor care stau prea mult conectați la Internet. În ultimele luni au fost o serie de întâmplări care mi-au adus aminte despre puterea vindecătoare a poveștilor: o carte magică, plimbarea la Londra, blogul Ralucăi (cu povești din și despre cărți, vi-l recomand cu drag), un festival plin de culoare, un episod de depresie, redescoperirea înotului și a cățăratului.

Numele meu este Oana și sunt un căutător de povești. Iar de acum încolo, poveștile le vei găsi scrise pe acest blog. Ce zici, mi te alături în a le găsi și a le da mai departe?

 

 

Written by Oana

Leave a Reply

%d bloggers like this: