#fugadeacasa Plimbare de o zi în Ciucaș

Cămara cu plimbări

 

Context.

Ultima oară am urcat pe munte în decembrie 2015. A fost atunci o nebunie de a pleca pe Moldoveanu, ca un fel de terapie-șoc de uitare, iertare, împăcare. Atunci am re-descoperit cum uitasem de ceva vreme că între creste îmi găsesc cel mai simplu sensul, că acolo respir cel mai bine și mi-e cel mai ușor să stau de vorbă cu mine. La capătul a vreo 8 ore epuizante, am ajuns pe întuneric la mașină și am știut. Începea atunci un lung proces de vindecare. Și tot atunci am știut cum vreau să îmi arate tatuajul. Cel pe care l-am făcut anul acesta. Am visat la întoarcere. La creste. La epuizarea pe care ți-o dă o pantă. Apoi, mi-am operat genunchiul și am mai visat un an.

Revenirea.

Am notat în calendar week-end-ul cu 19 august de pe la începutul lui iunie. Am ales Ciucașul pornind de la următoarele idei: să fie aproape de București (dar nu pe Valea Prahovei), să fie un traseu fain, dar nu unul care să îmi omoare genunchii, să fie o zonă pe unde nu urcă 100 de oameni pe oră, pentru că vroiam să mă bucur de munte mai mult decât de socializare. Așa am ajuns la Cheia-(sub)Zăganu – Vf.Gropșoarele – La Răscruce – Muntele Roșu – Cheia. 20 și ceva de km, de la 800 de m la 1800+ m , creastă cât cuprinde, stânci și niște munți care îmi sunt dragi ca o revenire acasă.

Mențiune: iubesc ieșirile pe munte indiferent de unde și cum se întâmplă ele. Însă, dincolo de acest aspect, am câteva creste pe care le iubesc mai mult, pentru că ele mă așează mereu în oglindă cu mine. Piatra Craiului și Ciucașul sunt primele din aceste iubiri, poate de aceea revenirea în Ciucaș a fost o decizie firească.

Traseu.

Plecat la 7 din București, parcat mașina în față la Hotel Cheia în jur de 10. Cafea, împărțit bagaje, plecat spre locul de unde începe traseul efectiv (undeva la intrarea în pădure, dinspre DN 1). Traseul e bine marcat (cruce roșie până La Răscruce, triunghi roșu până la Mu
ntele Roșu, teoretic bandă galbenă până la Cheia). La vreo 10 minute după ce am intrat în pădure au început să treacă pe lângă noi grupuri de oameni în alergare, am aflat mai apoi că era un eveniment de recunoaștere traseu pentru Ciucaș X-Trail. În afară de ei, puțină lume pe traseul acesta, ceea ce îți dă timp să respiri, să te bucuri, să stai. Am făcut vreo 3 ore până în creastă și încă vreo oră până la Vârful Gropșoarele, dar asta doar pentru că ne-am oprit periodic ba pentru a admira flori de colț, ba pentru a culege fragi, ba pentru a sta pur și simplu cu gândurile noastre, ba pentru a profita de un petic de umbră.

 

Nu e un urcuș foarte abrupt (cel dinspre Muntele Roșu e mult mai antrenant), are câteva pante mai dificile, dar în mare parte nici nu prea îți dai seama când ajungi sus de tot. Coborârea a fost pentru mine cea mai dificilă parte, pentru că piciorul meu stâng încă are mușchi care nu s-ar reparat cu totul după operație. Bețele de trekking și-au făcut treaba din plin, le recomand cu mare drag. Coborârea de La Răscruce spre Muntele Roșu nu e tocmai prietenoasă, în plus e o zonă de trafic intens în weekenduri când mulți dintre turiștii ajunși în zonă vor să urce spre crească (majoritatea în teniși și complet neechipați). Dacă plecați mai devreme din Cheia, sau sunteți ceva mai rapizi decât noi, puteți merge de La Răscurce spre Vf Ciucaș și apoi să coborâți, e un traseu ce aș vrea să-l încerc în forma asta undeva la primăvară.

 

La Muntele Roșu  ne-am oprit la o bere și la schimbat impresii. După vreo 40 de minute ne-am decis să ajungem totuși la Cheia. După o zi întreagă de marcaje super clare, de la Muntele Roșu noi nu am mai găsit indicatoarele spre oraș. Am găsit însă un drum forestier, am ajuns la mașină în jur de 6 jumătate.

Încă o cafea, încă un schimb de bagaje și tetris cu saci de dormit și corturi în portbagaj, și-am plecat spre Vadu Oii (acela de Buzău, nu de la Dunăre), spre ceea ce s-a dovedit a fi cel mai simpatic festival la care am ajuns până acum. Despre acesta însă, într-un episod viitor 🙂

Recomandări din traseu.

Luați-vă apă. Cam 2 litri de om. Nu de alta, dar în creastă nu sunt izvoare.

Dați-vă cu cremă cu factor de protecție solară. Subsemnata a mers fără rucsac o bucată din drum (mulțumesc, Denisa), și prin urmare are un mare X alb pe spate, de la tricoul pe care îl purta.

O să vedeți flori de colț pe traseul acesta. Lăsați-le acolo.

Bețele de trekking sunt mișto. E prima dată când le folosesc, ajută la urcare, sunt sprijin bun pentru picioare la coborâre. Iar dacă sunteți oarecum praf la cardio, vă dau măcar un suport moral J) Dar nu va ajută pe bucățile de creastă cu stâncă.

E mișto să iei prânzul în creastă, lângă vârf. Și mai mișto e să strângi resturile și să le arunci atunci când ajungi în civilizație.

Încălțările bune sunt sfinte pe munte. Eu am avut bocancii, au fost ok pentru glezne, însă pentru că am prins o zi mega călduroasă de la un punct încolo le simțeam orice gram. Iar la coborârea mi-au cam nenorocit degetele de la picioare, pentru că îmi tot aluneca piciorul în față.

Mai vreau. Mai merg. Mai scriu.

Sunt curioasă, dacă printre voi sunt amatori de munte, ce trasee vă plac, pe unde mai mergeți, care sunt munții preferați?

Written by Oana

Leave a Reply

%d bloggers like this: