2 ani #colectiv

Povestile mele

30 octombrie 2015

Trecuseră două luni de când luasem o decizie care încă mă tăia în bucăți. Eram în plină criză depresivă, și tot ce îmi doream era o noapte să dorm. Sau să râd în hohote. Încercam să îmi ies din starea de gri cu oameni faini.

Îmi luasem jumătate de zi liberă și fugisem de la birou la antrenamentele Climb Again. Au fost primele antrenamente cu copii suferind de autism la care am participat. Știu că timp de două ore am uitat de tot. Și la final am plâns juma de oră în mașină, atenția asta exclusiv îndreptată către ei, grija de a nu lăsa griul să iasă la suprafață, mă transformaseră. Cred că aia a fost ziua când am știut că o să fie bine.

La sală povesteam de planuri de seară. Concertul Goodbye  to Gravity tot apărea în discuții. Aș fi mers și nu prea. Vorbisem deja cu Elena să mergem la ceva documentar cu Amy în altă parte, o hală prin capăt de oraș. Între timp, Băiatul Drăguț care mă făcea să râd din când în când îmi dă sms. S-a decis să meargă în Colectiv. Mă decid să-i dau o șansă. După documentar mă duc și eu la concert.

Cred că era la partea când o scoteau pe Amy din casă. Atunci au început telefoanele să primească mesaje și notificări. M-a sunat mama, venise de la schimbul 2, mi-a spus ceva de o explozie, nu înțelegeam prea mult. S-a făcut un pic liniște și apoi a început. Fiecare din oamenii din jur suna, dădea mesaje, spera ca totul să fie mai puțin grav decât părea.

Am realizat cât de rău era când am ajuns acasă și am văzut primele imagini. Trei din oamenii mei îmi confirmaseră că sunt bine. Băiatul Drăguț era unseen de câteva ore. Știu că era la concert, îmi trimisese o poză cu o bere mai devreme. Mă uit pe Facebook isteric. Oameni pe care îi știu de la alte concerte, oameni cu care am împărțit mașini pe drumuri prin țară, oameni faini cu care mi s-au intersectat drumurile mele bezmetice.

Dimineața plec la Ploiești. Conduc ca prin ceață, vorbesc cu Make, cu mama, cu Amalia. Am nevoie să vorbesc ca să pot vedea drumul. Băiatul Draguț îmi dă sms. Are câteva arsuri pe mână, prieteni morți, și e în stare de șoc. Nu știu încă dacă să mă bucur sau nu.

Acasă televizorul e lăsat pe Digi 24. Listele cu oameni morți se măresc. Încă nu pot să am nicio reacție. Simt că lumea mea s-a dezechilibrat definitiv. Aș vrea să plâng. De tristețe, de furie, de neputință. Nu pot. Am plâns târziu. Atunci când am ajuns prima oară în fața Colectiv să aprind o lumânare. Știu că atunci Alex m-a prins tare în brațe. Noi supraviețuiserăm. Noi trebuia să nu uităm.

O lună mai târziu mi-am luat demonii de mână și am urcat pe Moldoveanu. Nu m-am vindecat. Depresia se transformase în anxietate. Oamenii din jurul meu erau furioși, neputincioși, blocați. Credeam că putem schimba ceva.

Atunci am început să nu mai zic ”merge și așa”. Atunci am început să fiu iar atentă la viața politică. Atunci am decis să fac frumos din fiecare zi. Atunci am decis că lipsa de reacție poate ucide.

30 octombrie 2017

În timpul în care am trecut am cunoscut oameni care au fost în Colectiv. Oameni frumoși, cu inima deschisă. Oameni care luptă pentru mai bine. Am învățat să nu mă complac. Și să mă plâng mai puțin. Să apreciez lucruri mici, să îmbrățișez solidaritatea și puterea pe care fiecare o are de face bine. Le mulțumesc fiecăruia individual, și mai apoi în parte pentru ceea ce mi-au adus.  Încă doare uneori. Băiatul Drăguț îmi mai scrie uneori. Râde mai rar, și încearcă încă să se lupte cu traumele de atunci. Îmi place să cred că nu am uitat. Că ceva din ceea ce am învățat atunci rămâne. Și îl purtăm cu noi, în fiecare zi.

Și cumva, tot azi, la doi ani distanță, am luat una din acele decizii care știu că îmi va schimba viața.

 

Written by Oana

Leave a Reply

%d bloggers like this: