#JurnaleFrantuzesti Cum și de ce am ajuns să lucrez în Franța

Povestile mele

Începuturile de an vin de obicei liste: ce ne dorim pentru noi, ce visăm, în ce vrem să investim. De multe ori, listele sunt pline de niște ”trebuie” pe care nu ni-i putem explica (trebuie să slăbesc, să îmi fac abonament la sală, să învăț chineză și să găsesc leacul pentru x situatii). O sa scriu într-un articol viitor de ce cred că listele funcționează doar parțial și despre cum le-am transformat dintr-o posibilă sursă de frustrare (pentru că nu bifam ce este pe ele), într-o sursă de mai mult timp cu și pentru mine.

Pentru mine începutul de an a venit cu un zbor doar dus către Paris. Cu două trollere, bagaje, vise și lacrimi. Listele vor urma 🙂

Cum am ajuns să plec?

La începutul anului 2017 simțeam nevoia unei schimbări. Mă luptam cu o depresie episodică de vreo jumătate de an, viața mea socială era redusă la minim, faptul că reîncepeam să merg pe două picioare părea un factor motivant destul de puternic, și mai mult de jumătate din haine nu mă mai încăpeau pentru că mă îngrășasem vreo 10 kg de la statul pe canapea înainte și după operația la genunchi.

Nu s-a întâmplat peste noapte schimbarea și ea nu a fost generată de ideea fixă de a schimba țara. A fost mai întâi pasul de a ieși din casă. De a merge și vorbi cu oameni. Mai apoi, întorsul în sala de cățărat. Peste toate, a fost suportul moral al oamenilor din jurul meu. În august abia am putut scrie pe o coală roz ce schimbări vreau. Schimbări articulate cu subiect și predicat, schimbări ai căror pași îi puteam pune pe aceeași coală.

Mi-am refăcut CV-ul prin septembrie, punând pe o hârtie și ce îmi doresc de la un potențial viitor job. Aspectele fără de care nu aș fi putut să trăiesc, cele care mi-ar fi adus un plus, și cele care intrau la categoria pot-și-fără-asta-dar-ar-fi-drăguț să se întâmple. În octombrie s-au deschis niște poziții interne la biroul de Corporate al firmei unde lucram deja de aproape 8 ani. Am discutat cu managerii mei, am aplicat. În noiembrie, pe la mijloc, am primit oferta, iar la câteva zile distanță am spus da.

Trebuie să recunosc că până aici văzusem destul de bine piața din România, mai mersesem pe la câteva interviuri, știam direcția în care vreau să merg mai departe și eram cumva frustrată de ideea de a merge într-o poziție care însemna să fac 50% chestii pe care chiar le vroiam și restul altele, care nici măcar nu erau legate de job-urile respective.

De ce am plecat?

Pentru că am simțit că este cel mai bun pas pentru mine în punctul când am luat acesta decizie. Dincolo de liste, de temeri, de ruperea emoțională pe care o aduce o mutare, am plecat pentru că am stat în liniște, eu cu mine, și am respirat minute în șir pentru a face liniște. Și abia atunci am luat decizia.

Din punct de vedere profesional, este un pas la care doar visam în urmă cu câțiva ani. Validarea venită, de la oamenii care m-au susținut intern, și de la cei care au ales, a însemnat că pot schimba lucruri. E, cu siguranța, și o urmă de orgoliu în ceea ce scriu, însă dincolo de acesta, este posibilitatea de putea învăța și dezvolta lucruri la un nivel macro.

Din punct de vedere uman, a fost o rupere emoțională care m-a făcut să plâng zile în șir. În același timp, este acel moment în care mă pot rupe de o serie de cercuri care m-au strâns de gât emoțional. Oamenii care contează rămân acolo unde sunt, adică aproape. Celorlați le-am mulțumit în gând pentru pașii făcuți împreună și i-am lăsat în spate.

Ani de zile am fost una din acele persoane care a susținut că nu pleacă din România. Simțeam că este o societate care încă se poate vindeca. În ultimul an, lupta cu a căuta binele m-a obosit teribil. Fiecare zi a venit cu o nouă veste, o nouă luptă cu morile de vânt și senzația acută că mi-e din ce în ce mai teamă. Teamă de a merge la spital, teama de a ieși în stradă, teama că mâine cineva drag ar putea păți ceva și vinovatul ar putea rămâne nepedepsit.

Mă mai întorc?

Nu știu. Anul trecut, la data acesta, nici măcar nu aș fi visat că voi scrie povestea asta din apartamentul pe care îl locuiesc temporar la Paris.  Nu mă văd trăind pe termen foarte lung în Paris, poate și pentru că simt o barieră lingvistică și o aglomerație un pic sufocantă în jur, nici măcar de vizitat ca turist nu am apucat să-l vizitez și trecerea dintr-o țară cu multă biroctrație într-un cu și mai multă nu e neapărat una foarte plăcută.

O să scriu despre ce simt, ce văd, și cum mă integrez aici, poveștile le veți regăsi ca #JurnaleFrantuzesti pe blog. Și o să profit de timpul pe care acum mi-l pot redesena ca să mai caut și alte povești pentru blog.

Să vă fie Anul Bun, dorințele îndeplinite și visele să vi le urmăriți cu grijă și răbdare. Mai ales, să aveți grijă să nu uitați de voi pe drum.

Written by Oana

Leave a Reply

%d bloggers like this: