#DeAscultat: Ojala (Lost Horizons)

Condimente culturale

Recunosc. Uitasem senzația de muzică atunci când ea vine din căști spre tine. Când ai timp să o respiri, să te plimbi cu ea de mână, să te ducă undeva, într-o lume paralelă care ascunde toate visele, gândurile un pic păcătoase și melancoliile pe care nu ți le recunoști, lume în care uneori te poți închide, și care alteori de face să țopăi fără griji. Uitasem că vindecă și umple spații.

Avantajul drumurilor dese pe ruta București-Paris din ultimele două luni, și mai nou a navetei de 45 de minute către birou, este că am timp să mă întorc la ea. După ani în care muzica a fost ascultată mai mult în mașină, la radio (mereu matinalul de radio Tananana dimineța, și mai mereu Guerrila seara), cu liste întregi de piese mișto salvate în Shazam dar mai niciodată reascultate, sau a fost doar un fel de secund apropiat atunci când scriam sau lucram la ceva complicat, ascultatul unui album a dobândit un fel de caracter ritualic.

Am citit despre Lost Horizons și albumul lor de debut la Dan Byron, în selecția de albume a lunii noiembrie 2017 (apropo, urmăriți selecțiile de la face lunar, they are gold mine 🙂 ), l-am trecut pe telefon în lista cu chestii de ascultat cândva, și cam asta a fost. Fix înainte să-mi iau lumea în cap am stat cu Deezer-ul în brațe și am descărcat vreo 20 de albume, și ăsta a fost primul care mi-a picat în urechi pe 3 ianuarie, în timp ce încercam să mă auto-orientez în spațiul de la stația de RER, cu zeci de scări rulante și încă vreo câteva tuneluri. Am pornit albumul la vreo 5 minute după ce m-am simțit cu adevărat om mare și nu turist (adică după ce mi-am luat primul abonament cu valabilitate de o luna), și am ascultat prima jumătate în drumul spre birou. La întoarcere l-am ascultat pe tot, că am stat vreo oră să mă uit la vitrine colorate la Galeriile Lafayette.

Lost Horizons înseamnă Simon Raymonde și Richard Thomas, ambii niște domni cu state vechi în calitate de artiști, dar care nu au mai fost prezenți pe vreo scenă muzicală în ultimii ani . Simon Raymonde a fost membru al Cocteau Twins vreo 14 ani, adică până în 1997, și știe să se joace la bas, orgă, pian, iar Richard  Thomas este fost tobar la The Jesus și Mary Chain, care pare-se să se pricepe să cânte și la saxofon. Cei doi se cunosc de prin anii 80, se pare că au construit ei ceva legături muzicale, care s-au legat o dată cu nașterea Lost Horizons (în 2015).

 “The business side of music became too painful. I had too much love for music that wasn’t returned. But Simon has music in his heart and soul, he’s extremely talented, and I wanted to get him making music again. And when the idea of jamming together came up again, I got really excited, which I hadn’t felt about music in ages.” (sursa)

Albumul este produs de Bella Union, casa de discuri pe care a lansat-o nimeni altul decât Raymonde și unde se ocupa de producție muzicală din 1997 și care are zeci de artiști la lista de colaboratori (nu am auzit de niciunul dintre ei, dar nu e timpul pierdut :)).

Partea care mi se pare cea mai interesanta pe album este că vocile de pe el sunt ”adunate”, in sensul în care mai toate vocile sunt ale artiștilor invitați să se altăture proiectului. Sunt oameni care au lucrat cu Bella Union, dar și voci noi, descoperite de Rayomonde. Singurul nume care mi-a sunat familiar din lista de invitați este Karen Peris, a cărei voce m-a urmărit acum vreo niște timp din cauza unei piese pe numele ei Julie And the Universe, și care este membră într-o trupă cu nume tres simpa, și anume The Innocence Music.

Cred că este un pariu ce se poate dovedi periculos să faci un album în  care fiecare piesă are altă voce, însă celor de la Lost Horizons se pare că le-a ieșit din plin. Albumul are o linie de poveste, nu o să vă facă să dansați pe stradă (cu toate că are bucăți care sunt pline de energie), însă melancolia lui nu este una de butoi în care să te îngropi. Este genul de album de atmosferă, cred că merge bine cu un pahar de vin roșu și niște timp alocat pur și simplu bucuriei de a sta, la mine a fost exact evadarea de a care aveam nevoie pentru a putea trece liniștită printr-o zonă în care sunt atât de mulți turiști că poți să te simți lesne înghițit de valurile lor.

Așa că dacă aveți nevoie de motive de visat, puneți albumul ăsta și mergeți la o plimbare. Promit că nu doare, și cel mai probabil o să vă placă 🙂

PS : M-am întrebat ce înseamnă Ojala și am ajuns la concluzia că este un termen care se folosește în franze care se referă la ceea ce speri și ce îți dorești. Și este derivat dintr-un termen arab care se traduce cu ”prin voia lui Dumnezeu”. Practic, este o poveste despre speranțe și încredințarea lor unei oarecare Divinități.

Written by Oana

Leave a Reply

%d bloggers like this: