Bastarda Instambulului – Elif Shafak

Deserturi Literare

Pe doamna Elif Shafak am trecut-o în lista autorilor ”de urmărit și de citit” la finalul lui 2017, când m-am tot intersectat cu numele ei și romanul Cele trei fiice ale Evei, a cărui poveste mi s-a părut cel puțin interesantă.

Am descoprit însă prin calculator Bastarda Istambulului, și a părut o lectură bună pentru începutul de an. Cartea a fost scrisă în engleză, tradusă mai apoi în turcă, iar la publicarea acesteia autoarea a fost acuzată că mesajele transmise de ea sunt defăimătoare la adresa statului turc. Acuzație a cărei urmare erau trei ani de închisoare. Din fericire pentru Elif Shafak, după ce incidentul a căpătat ceva proporții internaționale și a adus-o pe prima pagină pe autoarea care era pe punctul să fie închisă pentru ceea ce spuse un personaj imaginat de ea, turcii au renunțat la acuzații.

Ca să înțelegeți de unde vine reacția Turciei, contexul și cheia în care este scris romanul are la bază conflictul dintre armeni și turci, modul de raportare al celor două naționalități la acest conflict și urmele pe care le lasă în prezent personajelor.

Construită pe mai multe planuri, cartea seamănă un pic un bazar turcesc : e plină de locuri, personaje, amănunte, ceea ce poate să te obosească la un moment dat. Povestea începe în Istambul, trece apoi în America, se întoarce în Istambul aproape 20 de ani mai târziu, și fiecare palier al poveștii aduce cu sine alte personaje, ce par a nu se lega prin nimic (de pe la jumătatea cărții o să vedeți că ele sunt legate, totuși). Ceea ce mi s-a părut un pic greu de gestionat este că în fiecare parte a poveștii ai de-a face cu un alt protagonist, așa că pentru a putea găsi personajele principale ale cărții trebuie să traversezi  toate poveștile lor.

Firul narativ este legat de întâlnirea dintre Asya – o turcoaică de 19 ani, pasionata de Jonnie Cash și filosofie, crescută într-o familie de femei cărorare le spune mătușă, chiar dacă printre ele se află inclusiv mama ei naturală și Armanoush – o americancă-armeană, cu părinți divortați și care se simte mereu la mijloc între istoria familiei armene și dorința de a mulțumi o mama get-beget americană, și care pleacă la Istambul în speranța de a putea măcar lămuri câteva din neliniștile ce o macină.

În ciuda diferențelor culturale, cele două leagă o formă de prietenie ce pornește mai mult din nevoia fiecăreia de a își demonstra locul și statutul cultural. Discuțiile dintre ele sunt puțin plauzibile, fiind presărate de referințe filosofice și de întrebări existențiale ce par dincolo de vârsta de 19 ani. Ideea de a aduce conflictul dintre turci și armeni într-o formă ce este ușor digerabilă prin poveste este una pe care Elif Shafak o exploatează cu talent, și te poate face să cauți ceva mai mult dincolo de suprafața unor afirmații.

Pe fundal, apar și legăturile reale dintre cele două fete și familiile lor, multe dintre ele arătate prin intermediul unor forțe magice care nu par deloc deplasate într-un context în care fiecare gest pare a fi urmărit sau generat de o credință veche sau de o tradiție mereu aflată pe punctul de a fi uitată. Cartea este condimentată de povești legate de mâncăruri tradiționale, pare la un moment dat că fiecare moment important din carte este generat de o masă sau se termină cu una, ba chiar dispariția celui care este imaginea Răului din carte este legată de un fel de mâncare.

I-am acordat 3 stele pe Goodreads. Lectura este interesantă, însă recunosc că amalgamul de povești, personaje, suprapus pe conflictual cultural și între generații este unul care m-a pierdut pe alocuri. O recomand pentru vacanțe, sau pentru când simțiți nevoia unei excursii fictive prin alte culturi, printre credințe care or să vă nască semne de întrebare și printr-un mediu colorat și plin de secrete.

Sunt curioasă, voi cu ce lecturi ați început anul?

Written by Oana

Leave a Reply

%d bloggers like this: